Trei ore pe E85, pulsul sudului Moldovei, e viu, dar e haos. Apoi iesim de pe drumul principal. Si de pe cel secundar. Si la finalul unui mic drum desfundat sunt cateva case adunate. Suntem in Vizantea-Livezi. Nu-l stie lumea, nici hartile de pe telefon nu-s tocmai in tema. Fix cand parcam, o ploaie cu piatra fina ne ureaza bun venit.
Exploram casa la interior. Gazda ne suna pe telefonul fix, stie ca am ajuns pentru ca ne-a vazut masina parcata in curte pe camera. Suntem intr-un amestec de vechi, traditional si nou, tehnologic. Sobele pe lemne duduie deja, iar centrala pe peleti incinge extra caloriferele. Poze de demult langa senzori de temperatura. Obiecte decorative de alta data langa mobilier suedez livrat in cutii. In mod bizar combinatia functioneaza. Imaginea cu care vinzi locul asta, vorbesc din propria experienta de cumparator, e canapeaua din vestibul. Esti inconjurat de ferestre si muscate, e un loc sublim in care sa te pierzi citind o carte...
Gata cu visarea! S-a oprit piatra, asa ca iesim sa exploram si curtea. Sa tot fie 2500mp cu totul. In fata o gradina dichisita cu flori, in spate o magazie, un atelier de lucru, o gradina de legume, un foisor si, in mot de deal, o platforma de lemn cu o masa si doua scaune pentru savurat panorama. Ma bag sa tai niste lemne, Mishu se amuza copios, Mara ia o tranta pe iarba uda si decide brusc ca e mai bine in casa unde are niste wifi.
A doua zi sunt in picioare la 7. Nu e pe vrute, e pe concert de pasarele, cu multe inalte si cel putin patru voci distincte, pitigoi si cotofene garantat pentru ca le-am ochit aseara in curte. Soba e calda inca, semn ca am cam exagerat aseara cu aruncatul lemnelor in ea.
Consultam toate sursele si decidem sa mergem spre Lepsa. Prima oprire e la cascada Putna. Nu e nimeni sa ne ia cei doi ron taxa de intrare. Coboram printre ambalaje de croissante si copaci dezradacinati si ajungem la un tumult de apa care horcaie asa tare de nu ne mai auzim intre noi. Cascadele au o frumusete aparte. Putna nu face exceptie. O stanca uriasa desparte apa in doi curenti principali, fiecare cu destinul lui pana sa se reintalneasca linstit intr-un bazin natural despre care Mishu a citit ca are 12m adancime.
Vrem in Cheile Tisitei, dar drumul e misiune imposibila cu Viespea noastra. Gropile sunt adanci si noroiul gros. N-am fi facut oricum un traseu, voiam sa aruncam doar o privire. Ne intoarcem in drumul principal si inaintam spre Manastirea Lepsa. Unde Mara gaseste zapada, iar Mishu mir.
La pizerria Mei Amici din Lepsa, recomandata de gazda noastra pentru proprietarul italian care face mancare ca-n peninsula, o doamna imi striga in timp ce ma uit prin geam ca restaurantul e inchis. Imi amintesc subit de mafiotul italian prins dupa tatuajele vazute de politie in filmuletele gastronomice de pe youtube. Italian cu restaurant la Lepsa? Clar! Incercam si la Dana 3, alta recomandare, de data asta pe peste. Telefon scos din functiune, iar la fata locului caini pusi pe scandal fara alte semne de viata. Nu sunt turisti, dar si cand ei apar nu prea au unde sa manance. Cerc vicios inchis, mergem inapoi acasa. Tarziu, dar mancam bun.
Prindem ultimele raze de soare pe platforma. Mara vaneaza alune de pe jos, Mishu le sparge, cand si cand continutul e comestibil. Sau asa cred eu. Mishu imi arata ca ce mancam vine de fapt din buzunarul ei. Dar ce e in buzunarul ei vine dintr-un cos de la bucatarie. Si de unde vin alunele din cos? Tot din gradina... Filosofia-mi e intrerupta de chestiuni practice: facem si noi focul in sobe?
A doua zi aceiasi pitigoi ma trezesc intr-o lumina angelica. Pe termen lung cred ca mi-ar deveni la fel de antipatici ca Zog.
Facem totul pe modul lenes, dar la 10 si un pic tot suntem iesiti pe usa. Azi dam din picioare. O luam spre Mesteacanu. Serpuim odata cu drumul asfaltat si, in urcare, intersectam una bucata car cu boi si una bucata masina de paine. Dar o si taiem prin niste livezi insorite unde ne oprim la picnicuri. Stiu de anul trecut de cand am facut o excursie pe munte cu Mara care e cheia succesului. “Pauze si gustarele, tati”.
Facem vreo trei kilometri si ajungem in punctul de belvedere de care ne-a vorbit gazda. O troita, un monument pentru eroii de razboi si o panorama peste dealuri cu paduri si livezi. Peste vreo doua luni o sa arate si mai bine, cand totul va fi verde plin. Cum stam noi si admiram peisajul, realizez ca suntem fix pe culoarul de zbor al unor albine, asa ca fundalul sonor intens e inclus la pachet. E asa de cald incat dupa-amiaza hoinarim iarasi pe coclauri. Maximul de aventura e cand tragem dupa noi un trunchi de copac ca sa-l facem pod si sa traversam raul.
A mai trecut o noapte, dar afara peisajul s-a schimbat radical. Ninge cu niste fulgi grasi. Pana si paienjenii sunt luati prin surprindere. In trei zile in Vrancea am prins patru anotimpuri. Noi ne intoarcem acasa.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu