Intre Vizantea si Tuzla nu m-a lasat inima si am dat o fuga pe ffwd pana la TIFF. Luni si marti, doar doua zile, de unul singur, cat sa simt Clujul in festival aniversar dupa ce anul trecut am dat skip din motive pandemice. Si sa vad cateva filme.
A fost un TIFF asumat on a shoestring. De la aeroport si pana-n Piata Unirii am marsaluit 8km pe jos cu o pauza de mic dejun… de la Lidl. Ca-n tinerete cand nu aveam bani de taxi sau terase. Mi-am ridicat badge-ul si mi-am luat biletele dorite. Nu prea am avut ce vedea in prima parte a zilei, in niciuna din zile, asa ca am lucrat de pe o banca din Parcul Central si mi-am luat cazarea. Am regasit Clujul avand acelasi apetit pentru constructii. De data asta si unele bulevarde mari sunt in plin proces de renovare. Sunt si destui soferi care-si pun caii putere sa faca galagie. Clujul nu mai e definitiv un oras molcom sau linistit. E plin de evenimente si de viata. Iar regulile se fac si desfac pentru ca ea sa mearga mai departe.
Primul film, Lobster Soup, la Cercul Militar. Scaunele sunt ok, sala e dichisita, locul e aerisit. Pentru cineva care-si aminteste proiectii chinuitoare cu scaune de lemn si miros imbacsit… e pur si simplu alta lume. Langa mine aterizeaza Sorina. Stiam ca e venita la TIFF, dar care erau sansele sa ne vedem intamplator chiar la prima mea vizionare? Documentarul e fain e de tot. Facut de niste spanioli. Despre un local unde niste fosti pescari se intalnesc si povestesc si dezbat. Un fel de Poiana lui Iocan doar ca la interior ca-n Islanda musca vantul. La final cei doi regizori apar in carne si oase pentru un q&a. Intuiesc primele doua intrebari. Daca aproape finalul e o coincidenta uriasa sau e pus cu mana acolo. Si de ce nu apar, de ce nu vorbesc personaje feminine in acest documentar. Spaniolii fac balet pe campul minat al acestor vremuri, dar producatorul islandez nu rabda prea mult. Cere microfonul si spune: in Islanda barbatii merg la pescuit. Liniste. Si islandezul completeaza: si 70% din studenti sunt de sex feminin. Joac-o p-asta, corectitudine politica!
Seara sunt in Piata Unirii. Daca vremea e buna, am o slabiciune sa vin aici. Locatia, decorul mi se par perfecte. Deobicei se proiecteaza filme mainstream. Azi e The Mauritanian. Dupa un caz adevarat al unui mauritan inchis si torturat la Gitmo in vremurile lui Rumsfeld & Bush fiul. Si care, mi se pare chiar mai important, a mai stat 7 (repet 7!) ani inchis pentru ca administratia Obama a pus si ea toate piedicile posibile inevitabilei eliberari. Jodie Foster si Benedict Cumberbatch. Palatabil, dar one sided.
A doua zi e cam la fel - lucrez pana pe dupa-amiaza cand bag doua romanesti unul dupa altul. Babardeala e neconventional, dar il inteleg. Nu ma deranjeaza ca e foarte in your face, sunt zile in care asa ti se pare ca e - orasul, oamenii, lumea toata. Cu Neidentificat nu sunt pe aceeasi lungime de unda. Ma prind relativ repede ce va urma, asa ca isi pierde miza cumva, iar finalul ma desumfla. Au fost mici trimiteri rasiste de-a lungul filmului, dar mie mi s-a parut ca luat cu totul e un film despre un individ, despre starea lui. Ori finalul imi zice altceva, ca e despre sistem si despre rasism. Nu vreau sa dau spoilere, dar daca il vedeti si vreti sa dezbatem, sunt ready to rumble. Eu l-as fi inchis cu cadrul cu cel intins pe caldaram.
Seara, inapoi in Unirii pentru Persian Lessons. O poveste clasica despre supravietuire intr-un lagar de concentrare. De data asta printr-o gaselnita norocoasa si curajoasa deopotriva. Unul dintre comandanti are o slabiciune, vom vedea la final ca e una foarte bine calculata, pentru o limba rara. Iar cand un detinut pretinde ca nu este evreu, ci iranian, incepe un joc de-a invatatul unei limbi straine imaginare pentru amandoi. Cu miza suprema - viata. Imi place cum, cu toata greutatea subiectului, e loc de umor si chiar o zona amoros ludica. Telenovela de lagar va sa zica.
Spre pranz, urmatoarea zi, plec spre aeroport tot per pedes. E o caldura infernala. Fac pauze dese: ii iau Marei un pop it, imi cumpar multe lichide, stau la umbra. Cand ajung la aeroport deja s-au adunat norii, pana la imbarcare ploua zdravan, fulgera si tuna. Citesc doua povestiri de Lucia Berlin. Mai toti se agita, ce fac, de ce nu ne imbarca, vociferari si miscari browniene. Ca om care a prins o furtuna in zbor, prefer sa citesc inca o ora, sa o lasam sa treaca. Langa mine e o fata cu ochii cei mai senini intr-un carucior cu rotile. Ne privim unul pe celalalt si ne zambim pe sub masti. Parem singurii pentru care e timp.
TIFF done.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu