La vie en mauve @ Florenta

     Cu un centru vechi neschimbat de sute de ani, Florenta se prezinta, nepunand la socoteala interiorul muzeelor si galeriilor, ca o ditamai expozitia arhitecturala si peisagistica in aer liber. Pentru cei cu putin timp la dispozitie [o singura zi in cazul nostru] si fara cine stie cate cunostinte despre arta renascentista [m-am descris pe mine insumi cat se poate de onest], singura conditie necesara pentru o vizita reusita e sa prinzi vreme buna. Altfel, chiar si in a doua jumatate a lui octombrie, teoretic deja in extrasezon, hoardele de turisti sunt nelipsite. In materie de aglomeratie, Florenta rivalizeaza cu Parisul sau Barcelona. Si are si motive sa o faca.

     Cum majoritatea lucrurilor de vazut sunt imprastiate intr-un perimetru relativ restrans, vestea buna e ca nu veti cheltui nimic pe transport. Vestea rea e ca veti da atat de mult din picioare incat la finalul zilei, pe langa satisfactie o sa va incerce si o oboseala verisoara de gradul 1 cu epuizarea.

      Ziua noastra fiorentina incepe dis-de-dimineata pe Via della Scala, aproape de gara centrala [pe unde cazarile sunt ok calitate/pret]. Alimentam la o pasticerie unde tipul care ne serveste croissantele cu vanilie si ceaiurile e dereglat grav in centrul placerii. Stimulat sau nu de vreo substanta, zambeste tot timpul, canta ce prinde la radio si comenteaza vrute si nevrute cu putinii clienti, mai exact cu noi. Prima oprire pe mana stanga: Basilica Santa Maria Novella. Semipustiu inauntru, e inca foarte devreme, si cateva reflexii de vitralii colorate cum rar mi-a fost dat sa vad. Plus ditamai mesajul cu interzis fotografiei. Nu tu interzis filmatului sau fotografiatului cu blitz, pur si simplu interzis cu totul fotografiei. Urmeaza un exercitiu teribil de abstinenta, trecut, sub ochiul Celui de Sus, cu bine. Mai departe, dupa un zig-zag pe stradute inghesuite, suntem la Basilica San Lorenzo. Trecem printr-o mare de tarabe cu articole din piele - aici lumea e innebunita dupa cizme, manusi si genti, si ne invartim bezmetic, ca-ntr-un desen animat, cu biletul de intrare in mana. Intr-un capat e Capela Medici, in altul Biblioteca Laurenziana, dar intrarea in San Lorenzo e momentan de negasit. Si asta pentru ca biserica nu s-a deschis inca la propriu. Bate de 10, usa enorma din lemn se deschide si intram. Interiorul e mai golas, coloanele de marmura gri ma lasa rece. Am permisiunea sa fotografiez, dar aici nu ma tenteaza nimic.

     Din doi pasi suntem la Mercato di San Lorenzo zis Mercato Centrale. Food court pe americaneste, dar si loc de aprovizionare. Pentru localnici cu carnuri, branzeturi si fructe, iar pentru turisti cu paste in cat mai multe culori si diverse alte suveniruri culinare. Ne agatam de cateva combinatii de condimente pentru acasa.

     Next stop: Domul. Ieri seara am dat deja pe spate cand am vazut exteriorul. Din niste similitudini pe care n-are rost sa incerc sa le descriu, imi aduce aminte de moscheea Hassan al 2-lea din Casablanca. Acum a venit vremea interiorului. Intrare libera si un rau continuu de turisti. Inauntru suficient loc pentru toti si la fel de spectaculos. Afara dau 6 euro si urc in Campanile. Mishu ramane la baza. Sunt peste 400 de trepte stramte care scot aproape tot sufletul din mine. Putinul ramas tresare grav cand la un si jumatate exact, de nicaieri, incepe sa bubuie clopotul cel mare.

     Cat am lipsit, Mishu a studiat terenul. Cetatenii care te imbie la portrete/caricaturi nu sunt prea talentati, dar sunt artisti ai conversatiei. Pictorii au fiecare stilul lor, iar cativa vanzatori ambulanti care-si intind marfa pe jos o iau la fuga la fiecare sfert de ora cand apar politistii in civil. Pare-se ca taxele catre stat sunt luate foarte in serios aici. La orice cumparatura, chiar si de 1 euro, ti se inmaneaza bonul cu maxima seriozitate.

      La pranz ne alegem unul din multele localuri care fac sandvisuri si pizza pe loc. Ochelaristul Stefano se dovedeste un mic magician si noi plecam mai departe incantati de painea crocanta, pomodori, prosciutto, mozzarella si rucola. Aparent banal, dar divin la gust.

     Continuam spre Basilica di Santa Croce, acolo unde tavanul e atat de bine ornamentat incat devine tinta numarul 1. Altarul in schimb e in plin proces de restaurare. A scapat crucea uriasa de la care se trage numele bisericii, expusa in intregime. In podea sunt inscrise numele celor ingropati aici. Pe undeva prin zona sunt ramasitele unui Michelangelo si unui Machiavelli.

     Suntem fix in buza lui Ponte delle Grazie, il traversam cu ochii catre vecinul Ponte Vecchio, rasfatatul cartilor postale, facem stanga si urcam un pic catre Piazzale Michelangelo. Locul e neasteptat de ofertant pentru o panorama cuprinzatoare a Florentei. Pe malul celalalt, mai jos, stau cuminte la poza toate turlele, turnurile, cupolele si domurile. Plus Ponte Vecchio. Pe care il si luam la picior la intoarcere. Stanga-dreapta e plin de magazine cu bijuterii din aur.

      Ametiti de atata bling-bling mergem glont la o gelaterie. Parca nicaieri in Italia nu am vazut atatea gelaterii ca-n Florenta. Sunt munti de inghetata, de toate felurile si in toate combinatiile, care se revarsa la propriu in cone & copeto si de care turistii nu se mai satura. E momentul sa agatam niste suveniruri si sa mergem acasa. Luam cartile postale si timbrele - e deja o reteta clasica, un creion pentru o fetita si niste biscottini. Scriem cartile si le lasam la cutia postala de la gara, restul lucrurilor ajung in bagaj. Parca se simte un pic de foame. Scoatem ghidul si cercetam. O enoteca? O osterie? Hai sa vorbim pe indelete despre...


      Papica tipica la Florenta 

     Florentinii, mai mult decat alti italieni, sunt consumatori de carne si de mancaruri ceva mai grele. Asa ca nu va aruncati la o comanda felul intai + felul doi + desert pentru ca s-ar putea sa va dovedeasca. La capitolul antreuri, nimic nu poate fi mai savuros decat o farfurie generoasa de sunci si salamuri uscate, branzeturi si masline de toate felurile la care te simti obligat sa asortezi un pahar de vin de Chianti. Enotecile/wine bar-urile se gasesc la tot pasul si merita din plin.

      Pentru momentele de foame de lup, primi piatti poate fi acoperit cu succes de o portie indestulatoare de lasagna sau de o mancare cu aer local... ribollita (in traducere: refiarta). Un amestec de legume, garantat morcovi si fasole, aproape sigur si ceapa, inecate in bucatele de paine. Teoretic o supa, practic o mancarica moale, dar solida. In trecut un fel de mancare al saracilor, fara niciun pic de carne, incalzita si reincalzita zile la randul. O optiune la fel de simpla si pe aceleasi principii: pappa al pomodoro. Numele spune totul.

      Si daca am inceput un meniu al saracului (cel putin istoric) sa continuam in aceeasi nota. Secondi piatti: un peposo cu garnitura de masline. Retetele dateaza de pe vremea constructiei Domului, cand muncitorii, multi si flamanzi, erau hraniti cu carne nu neaparat foarte proaspata si nu neaparat de prima calitate. Asa ca vita taiata marunt marunt era trecuta printr-un sos foarte piperat si lasata mult pe foc. Azi carnea folosita e foarte frageda, dar piperul e la locul sau.

     La desert cea mai naturala optiune ramane inghetata. Daca intr-o zi calduroasa s-ar opri curentul electric in toata Florenta, am certitudinea ca prin oras ar curge rauri de inghetata la propriu. In Florenta gelateriile au fiecare o istorie in spate. Daca va plac ciocolata si fitele mergeti la Venchi.

     Daca vreti sa o ardeti popular si fructos dati o tura pe la Grom. De multe ori gelateriile sunt locuri aglomerate, cozi si de 20-30 de persoane sunt la ordinea zilei, dar angajatii se misca extra-rapid, iar varietatea aromelor o sa va dea de gandit si razgandit. Un cono piccolo cu tiramisu si cassata siciliana (ricotta di pecora, mandorla, canditi di limone, arancia e cedro) face 2,5 euro, dar are o savoare ce tinde la infinit.

     Foto leftovers

Foliaj

Parcul Tineretului, 28.10.2012

Miniaturi de la Florenta

Viena: hit me, baby, one more time

    Ultima oara la Viena, acum patru ani, ne-a incalzit doar atmosfera targurilor de Craciun. La cazare n-am avut caldura. Acum, la jumatatea lui septembrie, am prins o toamna nespus de uracioasa. Fara strop de ploaie, dar prea intunecata pentru poze si suficient de rece cat sa vezi niste parinti exagerat de grijulii care-si tin copiii cu cizme si manusi.

      Data trecuta am alergat ca niste turisti barbari (specie care devoreaza totul dintr-o destinatie fara sa se bucure in aceeasi masura de ea), acum stim ce vrem de la Viena. Mult Hundertwasser, inclusiv Fermwarme Wien. Plus o plimbare de voie prin gradinile Schonbrunn-ului si o portie clasica de gastronomie austriaca. Atat si nimic mai mult! Oricum multe lucruri sunt verboten...

     Partea gastronomica

     La aterizarea pe aeroportul international din Viena panouri publicitare gigantice, luminate de neoane in alb si verde, iti atrag atentia ca nu ai voie sa ratezi una din placerile gastronomiei locale: snitelul.

    Acum patru ani am mancat la sus numitul Figlmuller. Am avut un noroc chior. Coada afara numara 10-12 persoane, dar toti erau in grupuri de trei-patru. Cand un chelner a iesit afara cautand doua persoane dornice sa incerce celebrul snitel al localului, a picat norocul pe noi. Intre timp Figlmuller a deschis un al doilea local, coada si aici, asa ca ideal sa-i vizitati cu o rezervare in prealabil. Inauntru, si acum vorbesc din amintirile de atunci, e hiperagitatie intr-un decor traditional, serviciul se intampla cu viteza luminii, iar un snitel are dimensiuni de pizza. Nu exagerez. Precizez ca e si foarte subtire. Daca nu reusiti sa-l dati gata, puteti lua ce v-a ramas la pachet. Nu e nicio rusine, ba chiar le veti gadila orgoliul gazdelor care se mandresc cu faptul ca isi satura clientii.

     Daca vreti sa incercati ceva 100% traditional la Viena e musai sa cautati localuri din categoria beisl. Cuvantul e de origine idis si semnifica un loc in care localnicii fara pretentii serveau masa acum 200 de ani. Parte dintre ele au integrat influente ale bucatariilor vecine - italienesti, unguresti, cehesti - dar raman afaceri de familie cu meniuri gandite in linia traditiei. Noi ne-am nimerit pe langa Beim Czaak, un local ajuns din tata in fiu la a patra generatie de proprietari. Ne-am ales cu portii sanatoase. Un snitel garnisit pe dinauntru cu branza si ciuperci plus cartofi si salata. Si o portie de coaste afumate cu un sos de linte rosie si galusti. Delicios.

     Daca beislurile rezista binisor in fata asaltului restarantelor cu specific de te miri unde, in strada lupta e si mai dura. Kebab-ul si noodelsii musca din cota de piata a carnatilor, iar inghetata din cea a patiseriilor autohtone. Amatorii de traditional pot servi un bratwurst cu mustar, fript chiar sub ochii lor, si paine cu seminte proaspat scoasa din cuptor.

     La capitolul bautura luna septembrie aduce la Viena o specialitate de sezon. Uitati de bere, uitati de vin. Sau nu uitati de vin, doar serviti-l… mai devreme. Mergeti pe mana sturm-ului, echivalentul austriac pentru must. Adus de pe dealurile vecine unde se coc struguri albi si rosii, sturmul vienez variaza destul de mult in aciditate si volum de alcool functie de locul de unde va aprovizionati. Uneori e mai aproape de sprit, alteori de suc. De oriunde l-ati lua, un pahar de 250ml nu costa mai mult de 3 euro. Imparatul absolut al desertului ramane strudelul. E suficient sa-l privesti intr-o vitrina, sa-l adulmeci in aer imprejurul unei cafenele sau sa-i ghicesti paranormal prezenta intr-un meniu de restaurant. Restul se intampla de la sine.

     Introducing Mr. Hundertwasser

     Desenator, pictor, filozof, arhitect de duminica pentru rautaciosi. Hipiot, ecologist si revoltat pe vremea cand asta nu era trendy. Detestand deopotriva productia de masa a capitalistilor americani si tezele uniformizatoare despre om ale comunistilor rusi. Adeptul unei geometrii fluide, al dreptului inalienabil al omului de a construi - mai ales al celui fara diploma!, al ferestrei ce trebuie sa exprime personalitatea locatarului pentru lumea exterioara, al naturii care e musai sa fie imbratisata, al legaturii ce nu poate fi intrerupta cu pamantul. Iubitor de culoare si de individualitate. Nascut Friedrich Stowasser, autointitulat Friedensreisch Regentag Dunkelbunt Hundertwasser.

     Copacii chiriasi 

     Hundertwasser aprecia conceptul acoperisului verde, ba chiar sustinea ca terasa trebuie lasata sa evolueze salbatic. Ba chiar aducea un concept si mai interesant: cel al copacului chirias. Printre avantajele evidente sunt o estetica vizibila pentru trecatorii din strada (nu vad terasa din strada!), izolarea fonica naturala si evidentul oxigen oferit lumii despre care Hundertwasser spunea ca reprezinta plata chiriei pe care o face copacul. Hundertwasser facea primul exercitiu de acest tip la Milano, prin 1972, cand inchiria spatiu pentru 12 copaci pe Via Manzoni. Au urmat apoi proiecte similare in Germania si Austria, iar copacul chirias a devenit parte din mai toate proiectele sale arhitecturale. In viziunea lui verticala trebuia sa apartina omului, iar orizontala naturii.

     Speciala de goodbye

Curs de prim ajutor

     Daca as fi ministrul educatiei pentru cateva ore as impune ca vreme de un semestru (cat inseamna asta? 12-14 spatamani?) liceenii sa treaca pe la orele de prim ajutor. Curs obligatoriu. Minim teoretic, maxim aplicat. Evaluare finala practica.

    Pana atunci exista optiunea unor cursuri de prim ajutor platite (vezi Crucea Rosie). Ce inveti? In primul rand cum sa nu-ti faci tie rau incercand sa ajuti pe altcineva. In al doilea rand cum sa nu faci rau tocmai celui pe care vrei sa-l ajuti. Si abia apoi cum sa acorzi primul ajutor - acel ajutor de pana la venirea personalului si serviciilor medicale specializate. Resuscitare cardio-respiratorie, pozitia lateral stabila, manevra Heimlich (inclusiv autoaplicat), manevre specifice in cazul unor situatii nedorite: inec, arsuri, degeraturi, otraviri. Nu-i o garantie ca te vei descurca intr-o situatie pe bune. S-ar putea sa fi varza mental, dar e o sansa buna in plus. Si uneori cateva reactii si cateva minute fac diferenta.

Mere

 @Bradet, Arges

Varsovia

   
      La imbarcare

     Praga n-are nevoie de reclama, Karluv Most tremura la propriu sub asediul hoardelor de turisti. Viena o arde pe Mozart si aere imperiale de altadata. Bonus: se impodobeste in decembrie cat sa faca orice copil, mic sau mare, sa viseze frumos. Budapesta se baga in seama cu baile ei, gulasul si podurile peste Dunare. Si atunci, ce sa cauti la Varsovia, in Polonia? Buna intrebare. Regula e simpla: daca biletul de avion e mocaciune, plecarea vineri dimineata si intoarcerea duminica seara, rucsacul e deja facut.

     Despre Polonia geopoliticienii americani zic ca va fi o putere regionala importanta in urmatoarea suta de ani. De acord ca vocea ei in noua Europa se aude cu nuante cristaline, dar cand stai in fundul gol - a se citi campie in termeni geografici - intre Germania si Rusia tare mi-e teama ca istoria risca sa se repete. Iar in cazul polonezilor asta nu e de bine: vreo suta de ani n-au existat pe harta continentului.

     Ca oras, Varsovia zice-se e sub Cracovia, dar promite o parte veche refacuta (a se face diferenta intre renovarile altora si refacerea poloneza - dupa al Doilea Razboi Mondial orasul era distrus in proportie de 90%), un skyline financiar ce-i atesta prezentul economic solid si o cladire, sora buna cu Casa Presei Libere, un cadou din partea poporului rus. Astia au facut aceleasi cadouri tuturor popoarelor prietene, cata lipsa de imaginatie! La Varsovia cladirea a capatat valente culturale si e vizitabila pentru o panorama asupra orasului. Vedem.

     
     WaW: esentialul pe scurt

      Stiu ca de doua luni s-a terminat Campionatul European, dar chiar e ceva in neregula cu mine ca ajung abia acum la Varsovia? Polonezii in drum spre serviciu, vineri la prima ora, ma privesc insistent curios. Ma fac sa ma simt ca un superfreak.

     Bere, bere, vin, bere. Cam asta e variatia sticlelor goale pe care le vad abandonate peste tot. Polonezilor le place bautura - e evident - dar se pare ca le place atat de mult incat nu mai nimeresc cosurile de gunoi.

     Mustata-land. Daca bucuresteanul respectabil are burta, locuitorul Varsoviei trecut de 40 de ani e mustacios prin definitie. N-am vazut magazine dedicate si nici anunturi de concursuri nationale intre mustaciosi, dar e loc berechet pentru o industrie frumusica a mustatii.

     O discutie scurta despre frumusete. Sigur ca toti oamenii sunt frumosi si sigur ca frumusetea interioara este cea care conteaza. Acum ca am stabilit asta, femeile din Varsovia chiar se pot lauda cu ceva: sunt mai putin urate decat vecinele lor din Praga.

     O discutie mai lunga despre limba engleza.  Frate popor polonez, mai pune mana pe o carte in engleza! Inteleg ca babutele comuniste de la gara nu stiu o boaba - le putem permuta fara probleme cu cele de la Bucuresti, sunt la fel acre, dar nici macar tinerii sau cei care lucreaza direct cu turistii nu prea indraznesc sa glasuiasca shakespearian. Cand si cand un no problem sau un thank you, dar cam atat. In apararea lor n-am gasit niciun canal tv care sa nu fie dublat. Deci revin, mai puneti mana pe o carte.

     Unde banii rusilor se duc pe masinile nemtilor. Polonezii prefera masinile nemtesti si au parte de turisti rusi. Se poate deci spune ca banii rusilor cumpara Mercedes-uri pentru polonezi. Gandindu-te la treaba asta din punct de vedere istoric, nu poti sa nu sesizezi o oarecare latura amuzanta. Amuzant e si felul in care o ghida ii da palme la fundulet unei statui in vreme ce doamnele turiste o urmaresc cu expresii care mai de care.

     Cand 5 zloti bat 20 de zloti. Nu e chiar exact, dar ca sa fie usor de calculat 1 zlot=1 leu. 20 de zloti ca sa urci cu liftul rapid la etajul 30 al Palatului Culturii. Orasul vechi abia se zareste, skyline-ul promis e firav rau, mai vorbim in 10 ani, in rest... mai nimic de vazut & fotografiat. 5 zloti si urci pe scari vreo 4 etaje pana pe o terasa de pe coltul Pietei Castelului. Dupa-amiaza tarzie insorita, perfecta pentru pozele de peste orasul vechi.

     Stare Miasto. Varsovia turistica se invarte in jurul orasului vechi. Refacute dupa tone de bombe naziste si filozofia marxist-leninista, cele cateva stradute pietruite si piatete se tin bine. Trasurile patruleaza de zor, fatadele colorate stau cuminti la poza, terasele sunt full dupa orarul de masa. O zi pierduta cu folos.

     Wilanow. Inafara Palatului Culturii din zona Centrum, singura iesire dintre zidurile orasului vechi pe care am facut-o a insemnat o dupa-amiaza la Wilanow. Tot in Varsovia, la o distanta de 6 statii de metrou plus inca vreo 8 cu autobuzul de Stare Miasto. Echivalent polonez (a se citi mai modest) la Schonbrunn: palat cu aer de vacanta, inauntru bine garnisit cu expozitii, afara gradina de vara si biserica. Un public din cale-afara de calm.

     Chopin, da. Curie, nu. Am fost avertizati ca acestea sunt cele doua personalitati multilateral dezvoltate cu care se mandreste orasul. Pe Chopin l-am simtit din plin. Aeroportul ii poarta numele, portretul ii apare cand si cand, iar pe un ecran gigantic copii purtau conversatii cu o varianta computerizata a lui. Curie in schimb, absenta nemotivata. Feministele sa ia atitudine.


     Popas culinar cu greutate la Varsovia

     In primele ore petrecute intr-o zi de weekend la Varsovia, in piata Castelului, mi s-a intins un pliant despre veganism. Cativa tineri cu pozele uriase ale unor pui de animale formasera un lant, iar de la o portavoce liderul declama intr-o poloneza din care nu intelegeam o iota. Sensul mesajului era insa cat se poate de clar. Aveam sa aflu mai tarziu cat de greu atarna la Varsovia traditia unor mese imbelsugate si doldora de carnuri.

     In centrul vechi e plin de localuri care s-au invatat sa faca un profit frumos diminuand portiile si practicand preturi cu care nu s-ar jena nici restaurantele din vestul continentului. Efectul post-EURO e evident. Asta nu inseamna ca lipsesc locurile din care te ridici de la masa satul, placut impresionat de gastronomia poloneza si fara o gaura in portofel. Atentie doar unde va asezati. O masa completa (antreu, supa, fel principal, desert si ceva de baut) intr-un astfel de loc bine ales nu ar trebui sa va coste mai mult de 70 de zloti (aproximativ 17 euro). Un astfel de local e Podwale 25.

     Must have-ul suprem in materie de antreuri in Varsovia sunt pierogi. Nu doar ca se gasesc in meniul oricarui restaurant care se respecta, dar exista chiar localuri – pierogerii – specializate in asa ceva. Dupa aspect si gust suntem intre galuste si pateuri. Pierogi se fierb, apoi pot fi prajite in ulei sau coapte la cuptor. O portie standard inseamna noua, repet noua, bucati, iar in privinta umpluturii lucrurile devin cu adevarat interesante. Varza dulce sau acra, ciuperci aromate, legume, diverse carnuri si combinatii variate intre toate acestea. Preferatele mele pierogi cu ciuperci si varza acra.

     Supele de la Varsovia nu trebuie ratate. Au o consistenta ce le poate transforma in felul principal de mancare al unei zile. De exemplu traditionalul zurek, nascut din faina de orez, vine la pachet cu un ou si un carnat. Sau supa de ciuperci, groasa si cu gust autentic, incarcata de cubulete de cartofi si morcovi. Pentru cei mai curajosi se gaseste si o supa gulas cu multa carne de vita si mult paprika.

     Felurile principale inseamna de cele mai multe ori fripturi de porc, de rata sau de vita, carnati de toate felurile, coaste si orice alte nebunii din carne. Portiile sunt excesive si s-ar putea sa fiti nevoiti sa capitulati. Ca si garnitura, varza acra e la rang de cinste, la fel si ciupercile. Carnea de rata in special e servita intr-o combinatie savuroasa cu o dulceata de sfecla rosie si mar copt.

     La capitolul bautura polonezii sunt transanti: berea (piwo) e numarul 1. Au si un motiv intemeiat: e mai ieftin sa bei o bere locala decat apa minerala. Chelnerii fac acte de vitejie intrecandu-se in cate halbe sa aduca dintr-un singur foc, iar pe strada localnicii se plimba cu cate o sticla sau cutie deja desfacuta. Vinurile nu lipsesc din meniu, iar in supermarket-uri se inghesuie cot la cot pe rafturi vinuri locale si straine - de la cele etichetate Veneto pana la Bostavan, Republica Moldova. Nu lipsesc nici votca (ruseasca cel mai des) si incercarile locale, cam nereusite, de sangria. Vivat globalizarea.

     La capitolul dulciuri Varsovia e cuprinsa de febra traficului cu inghetata (lody). La fiecare colt de strada cineva vinde sau cumpara inghetata. Altfel cele mai cautate deserturi raman placinte cu fructe de sezon si celebra placinta cu mere locala, servita fierbinte impreuna cu o cupa de inghetata de vanilie.

     Speciala de goodbye

Peixe, pao e vinho: jurnalul portughez

     Ziua 1

     Drumul pana acolo vine la pachet cu un trezit la 3:15, oribil. Dar cat de bine e sa zbori cu o companie de linie. Airbusul celor de la TAP imi lasa mai mult loc pentru picioare, primesc un mic dejun sanatos si o paturica, stewardesele si calatorii sunt ok. Niciun scandal, nicio ingramadeala. Patru ore si jumatate mai tarziu, din care doar doua pe ceas, restul le-am dat inapoi, suntem la Lisboa.

      Ne luam cazarea in buricul Baixei, intr-o casa veche si decrepita si alegem sa mergem catre Belem cu tramvaiul 15. E dotat cu aero conditionao, dar inauntru sunt lejer 40 de grade si transpiratie amestecata de la vreo jumatate de mapamond. Deschidem geamurile. E cam degeaba. Tramvaiul asta galben si lung se taraie cu viteza unei rame pe stradutele inguste din centrul vechi, oferindu-ne totusi timp sa pozam... rufe.

     40 de minute mai tarziu lasam tinta noatra principala - Monasterio dos Jeronimos - in grija Domnului pentru ca sa ne racorim si indulcim la celebrul Pasteis de Belem. 175 de ani de traditie in prepararea pasteisurilor de nata se simt imediat: invelisul de foietaj e subtire si crocant, iar crema generoasa e dulce fara cusur. Divin.

     Revenim la Monasterio. Exteriorul bibilit merita poze, dar in miezul zilei lumina e in exces si cam peste tot. Inauntru, pe stanga e locul de veci al lui Vasco da Gama, omul care le-a mai dat portughezilor 100 de ani de suprematie atunci cand a descoperit drumul care India. Intrarea in Monasterio se face printr-un spatiu apasator, dar apoi perspectiva se schimba radical intr-o maniera pe gustul amatorilor de arhitectura gotica. Cateva coloane de grosimi variabile sprijina o bolta de tip panza de paianjen. E undeva haaaaat departe. Click, click, pozele curg, dar gandul aluneca iar pasteisurile alea.

     Next: Torre de Belem. Per pedes si nu din cauza ca nu m-as mai risca cu un tramvai, dar el nu mai exista. Adica nu exista niciun mijloc de transport in comun intre cele doua puncte, inspiracao. Tin minte ca acum vreo 8 ani cand am vazut-o prima oara (am mai ajuns la Lisabona cu InterRailul, alea vremuri nebune!), Torre de Belem nu m-a impresionat. Intre timp m-am informat: cum apara orasul, cum drena apa etc. Stiti ce? Tot nu ma impresioneaza. Nu zic ca nu sunt cateva detalii reusite, dar locul e overrated, iar panorama peste Tejo e modesta. Pe vizavi, in stanga, dar mult prea departe e Cristo Rei. In stanga si aproape avem un rinocer (mamut e prea mult spus) industrial. La iesire ne prabusim la umbra. Cerul e pictat in albastru dintr-o singura pensula.

     Pe seara cautam un restaurant. Dam de A Tesca da Se, fix langa catedrala. Mic, inghesuit, cu aer de familie, laudat in LP si pe net pentru felurile pe baza de cod. Antreul bagat cu forta sub nas iti lasa gura apa. Daca mananci, desi nu l-ai comandat, platesti. Comand un peste in orb - cherne - habar n-am cum ii zice in engleza sau romana si degust vinul. Stoooop! E o sticla de 0,375ml cu dop de pluta, portughezii sunt cei mai mari producatori de dopuri de pluta. Ii zice Santo Isidro. La banii pe care i-am dat e probabil un brand ilustru anonim. Dar ce gust! Dupa masa ma uit pe pozele pe care le-am facut - o cabina telefonica noua contrasteaza cu una din cladirile jerpelite ale orasului. Fostul imperiu colonial si niste fonduri europene.

     Pe-afara cateva felinare cu lumina galbuie rearanjeaza cromatic mozaicurile de pe cladiri. Nu pot ramane foto-nepasator.

     Ziua 2

     Beach day. Mers pe picioare prin Praca de Comercio, apoi pana la Cais do Sodre de unde luam trenul catre Carcavelos, prima plaja din-afara Lisabonei. Nisip fin, lume multa, briza placuta. Perfect. Merg spre apa, lumea face baie, cool... Zbaaang! Primul val ma ingheata. Atlanticul e bocna. Cei din apa par sa filmeze un clip publicitar vesnic. Fara rost de balaceala nu voi rezista prea mult.

     Continuam deci cu trenul pana la capat de linie: Cascais. Dam de Praia de Rainha, o plaja intr-un golf mic stancos. Inca o speranta, poate soarele a incalzit ochiul asta de apa. Contact si... nicio diferenta sesizabila pentru receptorii mei termici. Un pitic e luat pe sus de sor-sa si e aruncat cu totul in apa. Aha, asa se fac p-aici lucrurile.

     Bate de pranz, mic dejun n-am vazut, asa ca ne asezam intr-un restaurant pustiu din spatele primariei. Arroz de marisco pentru 2 persoane. Asteptarile unei paella deghizate sub alt nume sunt inselate grav. Primim o oala mare cu orez, ardei, ceapa, scoici si creveti proaspeti, totul imbibat serios intr-un lichid rosiatic condimentat cu coriandru. Suntem deci intre o supa si un fel doi. Dureaza 30 de minute, dar merita asteptarea.

     Dupa-amiaza luam bus-ul 403 care ne duce la Cabo da Roca, in capatul Europei. E condus de un nepot portughez de-al lui Schumacher, altfel nu se explica de ce pe niste serpentine in urcare noi depasim cu 90 la ora niste automobile care se misca civilizat. Oblicii din spate sunt extaziati, insotesc fiecare manevra la limita dementei cu chiote. La final mai mai sa nu se dea jos. Pierderea ar fi a lor, locul asta e pur si simplu scos dintr-un vis frumos. Daca jos, la Cascais, te usuci la 30 de grade, aici, la inaltimea unor stanci abrupte biciuite de valuri, vantul are forta sa te miste din loc la propriu. Iar tu nu stii ce sa pozezi mai repede: farul, stancile colorate de vegetatie, oceanul prelungit coloristic cu orizontul nesfarsit. Cabo da Roca, un must see suprem.

     Pe seara facem planul sa luam tramvaiul 28 si sa mergem cu el de la un capat la celalalt si retur. Da, ne e lene, dar mai e ceva: tramvaiul asta mic si galben, primit de la americani si ajuns simbol al orasului, are un circuit beton. Nu doar ca bifeaza multe obiective turistice, dar se incapataneaza sa accelereze pe stradute stramte si nu are geamuri. Fata de verisorul 15 de ieri, 28-ul e ca un bunic cu multe de povestit. E o desfatare sa prinzi loc la fereastra.

     Inchidem ziua cu o coborare din Alfama in port, cu poze in asfintit. In port lumea se inghesuie pe niste nave venite din toata Europa pentru habar n-am ce competitie. Concerte, distractie, agitatie. As cam vrea o sardina prajita, dar pe o distanta de 1km ma ciocnesc doar cu pizza, hamburgeri si porcarii (aka produse din porc).  

     Ziua 3


     Ultima zi la Lisboa e o duminica cu trezire lentissimo. Mergem sa vedem catedrala - Se. Intunecoasa si pustie, mai degraba cu aspect de fortareata. Renuntam sa mai pandim in intersectia din fata o intalnire de tramvaie galbene. Imaginea aia de pe cartile postale e foarte putin probabila. Urcam la pas pana la Castelo de Sao Jorge.

     Au trecut pe aici salbatici vizigoti, cuceritori mauri si eliberatori crestini deveniti comercianti de sclavi (ce chestie, nu?). Insa zilele astea alta e hoarda la moda prin zona: turisti scoborati din autocare. Esplanada castelului dezvaluie o panorama peste Baixa, Chiado si Barrio Alto. Undeva departe se vede Golden Gate-ul local. Pe cele cateva stradute de pe langa castel asistam la un spectacol al usilor, ferestrelor si balcoanelor, decrepite si renovate, cu si fara plantele crescute hundertwasserian.

     Mergem spre gara Santa Apolonia de unde vrem biletele pentru Lagos de maine, dar lenevim o ora pe o terasa racoroasa. Aici, in iulie la ora 12, sunt deja 30 de grade si mersul prin soare dauneaza grav chefului meu. Hidratati si hraniti corespunzator aflam ca trenul de maine se ia din Estacao Oriente. Exista metrou pana acolo? Exista. Perfectao.

     Next stop: Museu do Azulejo. Daca va plac mozaicurile ceramice pe care le vedeti peste tot prin oras, locul asta o sa va unga pe suflet. Mai ales daca ajungeti pana in ora 14 si intrati moca. Mai ales ca e depopulat. Gazduit pe trei niveluri ale unei cladiri old school, muzeul are suficiente cuvinte cat sa intelegi istoria din spatele placutelor ceramice colorate si foarte multa marfa destept expusa. Liber la fotografii sin flash. E al doilea must see dupa Cabo da Roca pentru mine.

     Pauza de relaxare cateva ore si pe dupa-amiaza tarziu ajungem la liftul Santa Justa. 1 euro jumatate urcatul plus inca pe atat folosirea scarilor pana in varf. De sus soarele mangaie fotogenic Baixa, iar in departare se vad reperele Alfamei. Briza isi face treaba in varful structurii asteia metalice proiectate de unul din elevii lui Eiffel.

     Ha caracois. Dupa doua zile in care am chitait pe la colturi ca mor de pofta unor melci si dupa o incercare nereusita (unui local cu anuntul ha caracois ii lipseau de fapt din meniul zilei), iata-ma, de fapt iata-ne, in fata unei portii generoase de melci. Inarmat cu scobitoarea imi aduc aminte cum se opereaza. Piticaniile astea sunt gustoase si zemoase - vin cu un zeama sarata in care au fiert. Singura problema e ca muncesti mult si la final te ridici de la masa cam nesatul. Un echivalent pentru spartul de seminte de acasa.

     Asa ca mergem sa mancam pe modul serios. Nu inainte sa ne proptim de un zid ca sa tragem cu urechea la niste fado. Cu 6,60 euro imi iau sepie prajita cu broccoli si cartofi fierti intr-un sos de ma ling pe degete. Acasa asa ceva sub 10 euro nu exista. Pe noapte, desi nu contenesc sa infulec din niste pasteis de nata, diversi simpatici imi tot ofera substante ilegale. Acum pe bune un ochelarist slabanog care nu rezista la pasteis de nata arata a client pentru ei? Nu mai zic ca pe trei sferturi ii recunosc de seara trecuta cand i-am refuzat la fel de politicos. Ei de ce nu ma tin minte?

     Ziua 4

     Next stop: Lagos. Dupa trei zile de capitala pornim din Estacao do Oriente cu trenul catre sud, catre destinatia turistica a Algarve-lui. Intercity-ul pana la Tunes trage tare, dar de acolo regionalul pana la Lagos (se pronunta Lagush) o cam lalaie. Ce-i drept la Tunes ne-am si splituit de gloata, ea catre est, noi catre vest.

     Lagos, statiune de vacanta. Barcute, tururi, placi de surf, plin de fii si fiicele ploii (denumire ad-hoc data britanicilor) bronzati ca la carte, plin de baruri si restaurante. 2 camere ale unui mini-muzeu iti reamintesc totusi ca pe aici au trecut mii de sclavi vanati de portughezi de pe coasta vestica a Africii. Era locul unde se faceau primele tranzactii nemiloase.

     Despre cat de greci sunt portughezii. Ne chinuim sa gasim cazarea. De ce? Pentru ca stam la etajul 6 al unui imobil construit pe vremea boom-ului imobiliar, ramas nevandut si adaptat sa devina gazda pentru turisti fara insa niciun semn distinctiv. Totul e nou-nout si contrasteaza brutal cu Lisabona tocita si roasa unde am debutat. Platim fara sa vedem vreun bon/chitanta semn ca si aici evaziunea fiscala e in floare. Treaba lor.

     Noi ne intoarcem intre zidurile orasului vechi unde un afis anunta pentru august festivalul Peixe, pao e vinho. Mai traditional nici ca se putea. Atmosfera iti spala creierii urgentao, dar pe seara un vant muscacios ne prinde nepregatiti si ne pironeste intr-o taverna. Noroc cu un amic de nadejde, un demi-sec de Alentejo.

     Ziua 5

     Lagos-Sagres-Cabo de Sao Vicente. Inchiriem o masina si ne zbenguim la sud si vest de Lagos. Prima oprire: Ponte de Piedade. Agitatia turistica minima nu anunta spectacolul natural: stanci aurii in bataia soarelui, inalte cat blocurile de 4 etaje, prin care apa in culori parca photoshopate si-a sapat grote adanci.

     30 de km mai incolo suntem la Sagres. In capatul dinspre ocean oraselul asta rasfirat, nicidecum un satuc asa cum mi l-am imaginat, e dominat de o o fortareata veche. De aici plecau vasele descoperitorilor portughezi. Limba stancoasa de pamant pe care e asezat Sagres-ul era ultimul lucru de-al casei pe care marinarii il vedeau. Azi capatul extrem le apartine unor mosi pescari cu lansete uriase.

     Pana la Cabo de Sao Vicente mai sunt vreo 15 kilometri. Continentul face zimti, poti opri masina si inainta pe picioare pe fiecare dintre ei. Din cand in cand se deschide si cate o plaja mignona, cu nisip ireal de fin si valuri hiperagitate. La unele poti ajunge, altele raman inaccesibile. Prin partile astea ai un sentiment reconfortant ca omul si natura s-ar putea impaca.

    End of the road: Cabo de Sao Vicente. Treaba capata accente comerciale stridente. Plin de tarabe cu marfa de artizanat si haine groase. Semn ca si aici vantul musca. Asa am fost si noi avertizati, dar azi a fost din cale afara de bland. Farul propriu-zis nu e vizitabil, in schimb exista un muzeu liliputan, o terasa si un magazin de suveniruri oficiale. Cateva din poze in alb-negru de aici sunt de senzatie.

     Vinho verde. Pentru ca la pranz m-am indopat cu un orez cu caracatita pe seara nu mai e loc decat pentru tapas & wine. O portie la limita divina de midii in sos de smantana si vinho verde. Demisec, usor acidulat, fructuos, foarte bun in primul an dupa imbuteliere.

     Pauza la jurnalul portughez: musafir in bucataria portugheza

      Legendarul bacalhau. De la Lisabona la Porto pestele e rege in meniu. Dar de la popularele printre localnici sardine si pana la somonul pretios, niciunul nu capata aceeasi aura de superstar precum codul – in portugheza bacalhau. Despre el se spune ca poate fi preparat in 365 de feluri in asa fel incat sa poata fi mancat in fiecare zi din an altfel. In meniuri cele mai dese dish-uri sunt: bacalhau com todos (todos insemnand legume si ou), bacalhau a bras (amestec de cod maruntit cu catofi si ceapa) si combinatiile de bacalhau grehlado (prajit) cu tot felul de legume fierte. Si tot bacalhau-ul sta si pe masa traditionala de Craciun in Portugalia.

     Pentru a-i mentine pe termen lung proprietatile nutritive, codul portughez e dat prin sare si pus la racoare. Apoi, atunci cand e gatit, e curatat de sare si, prin minuni culinare nestiute, ajunge in farfurie moale de ti se topeste in gura. O portie servita intr-o taverna cu aer boem in Porto costa 6,50 euro, intr-un restaurant de familie din Sintra 10 euro, iar pe o terasa cu panorama din Lisabona 15 euro. Oriunde ati fi insa, in 99% din situatii in Portugalia veti manca de la bine in sus. Simplu, dar gustos.

     Alte specialitati locale. Arroz de marisco. Desi pare doar o denumire alternativa pentru paella spaniolilor, portughezii chiar gatesc altceva. Arroz-ul lor de marisco se prezinta pe masa sub forma unei oale mustind a un lichid rosiatic (vorbim de foarte mult suc de rosii) si mirosind puternic a coriandru. Inauntru orezul si fructele de mare sunt parte in parte. Dureaza cam o jumatate de ora ca un arroz de marisco pentru doua persoane sa ajunga pe masa, dar asteptarea merita din plin. O astfel de portie dubla variaza in restaurant intre 19 si 35 de euro.

      Frango piri piri. Laudat ca un dish portughez nascut la intersectia carnii de pui locale cu sosul de ardei iute de pe coasta Africii de Vest, frango piri piri e alegerea corecta pentru amatorii de mancare extrem condimentata. Eu unul abia m-am putut atinge de sosul care (spre norocul meu) a venit separat. Fara el insa nici nu poti spune ca ai parte de vreo experienta culinara demna de povestit.

     Unele localuri portugheze sunt specializate in tapas si vinuri, iar meniurilor restaurantelor abunda in oferte de antreuri. Una din ofertele tentante suna asa: cumperi cate unul din fiecare cele 8 antreuri din meniu si platesti doar 5 dintre ele. Platouri apetisante cu mezeluri afumate si branza de oaie (o specialitate in Portugalia), pasta de peste si pasta de masline, mini-supe de peste, fasole cu creveti (da, da, merg foarte bine!), midi gatite in toate felurile - cele prajite si asortate cu sos de smantana si usturoi sunt absolut divine.

     Totusi cea mai simpatica experienta o puteti avea acolo unde vedeti anuntul Ha caracois. Nu va trebui sa cautati foarte tare, apare la tot pasul. Rezultatul unei comenzi de caracois va fi compus dintr-o farfurie plina de melci mici, cateva scobituri necesare procesului de extractie a carnii din cochilie si o alta farfurie in care vor ateriza cochiliile goale. Melcii sunt fierti intr-o zeama sarata si usor condimentata – ceea ce contrbuie la un gust deosebit, dar pentru acest antreu trebuie sa va inarmati cu ceva rabdare si sa fiti pregatiti sa va ridicati de la masa aproape la fel de flamanzi ca atunci cand v-ati asezat.

     De la vinho verde la Porto si loteria sangriei. Vinurile tinere portugheze (vinho verde), desconsiderate de multi, sunt o desfatare in zilele fierbinti de vara. Seci sau demiseci, usor acidulate, fructoase sunt excelente in primul an dupa imbutelierea cu dopurile de pluta pentru care Portugalia e celebra in toata lumea. Apropo de pluta, ea a devenit materie prima pentru fabricarea de la genti si pantofi si pana la bijuterii. Inapoi la vinuri, orice bar sau restaurant ofera o selectie mai mult decat generoasa. Multe vinuri sunt imbuteliate si la sticle de 0,375ml, iar din cauza volumului mare consumat (Portugalia vine pe primele locuri in lume) multe dintre vinuri se vand si la pahar. Chiar si in necunostiinta de cauza cu vinul in Portugalia gresesti foarte rar.

     In orasul Porto traditia va cere macar sa degustati vinul locului. Istoria spune ca englezii, aflati in plin razboi cu francezii, ramasesera fara sursa lor obisnuita de aprovizionare cu vinuri. Portughezii cultivau struguri de pe vremea romanilor, dar vinurile lor nu era tocmai pe gustul britanicilor. Mai intai pentru ca cei din Albion erau invatati cu finetea vinului francez, iar apoi pentru ca foarte tanarul vin portughez ajungea deseori stricat la destinatie. Nu se stie cine si cum a incercat ceea ce avea sa devina reteta vinului de Porto: 1 parte brandy la 5 parti de vin din nordul Portugaliei. Astazi in Gaia (administrativ un alt oras, practic tot Porto, doar ca pe celalalt mal al raului Douro) se gasesc intr-o suprafata compacta majoritatea pivnitelor vizitabile si depozitelor degustabile ale fabricantilor de Porto. Britancii de la Cockburn sau Taylor’s, olandezii de la Niepoort, nemtii de la Kopke sau autohntonii de la Quinta do Noval.

     In privinta sangriei va asteapta o loterie. Ca si client te poti asigura ca primesti o sangria alba sau rosie, dar mai departe vin surprizele. Unele localuri pun mai multa tarie (coniac, rom) decat v-ati astepta, altele ineaca bautura in gheata indoind-o la maxim. In plus n-aveti de unde sa stiti nici ce combinatie de fructe veti nimeri. De fiecare data cand am comandat am primit altceva: portocale, lamai, pere, capsuni.

     Pasteis de nata, culmea desertului portughez.  Patiseriile de la tot pasul sunt pline de marfa tentanta, multe din ele se lauda cu o traditie indelungata, iar dimineata langa cafeaua scurta pe care obisnuiesc sa o bea, portughezii asorteaza si ceva dulce. Desi nu arata spectaculos, pasteis-urile de nata sunt divine la gust. Cel mai bun loc in care le-am mancat se numeste Pasteis de Belem (din cartierul Belem din Lisabona), un loc cu o traditie de 175 de ani in aplicarea acestei retete. Foietajul e subtire si crocant, untul e garantat acolo, iar crema generoasa nu e din-calea afara de dulce, desi se bazeaza evident si pe vanilie. Acest desert care apare si pe vederile orasului ii face pe oameni sa se aseze cuminti la coada in fata magazinului din Belem. De aici se cumpara pentru acasa cu kilogramul.

     Ziua 6

     Sintra, mon amour. Backtracking: cu regionalul inapoi in Tunes si cu IC-ul pana in suburbiile Lisabonei. De aici cu un tren interurban mai departe catre Sintra. In Lisabona am avut cazare in buricul orasului, intr-o casa decrepita. In Lagos intr-un apartament nou ramas nevandut in vremuri de criza, iar la Sintra dam peste un pic paradis verde. Stam intr-un paralelipiped sticlos, suficient de spatios si cool dotat. Afara, la fix o lungime de brat, e un lac artificial plin de pesti - pe astia ii vad - si de broaste - pe astea le aud. Pe aproape mai sunt o voliera cu papagali simandicosi, Mishu zice ca la noapte ii eliberam, o masa de ping-pong si o piscina.

      Stam putin pe ganduri incotro sa o apucam, dar intr-un final alegem sa dam din picioare azi. Urcam la Palacio da Pena. LP-ul ma avertizeaza ca voi consuma poze cu nemiluita. Corect, ba chiar ingrop un acumulator. Locul asta pare rezidenta de vara lui Willy Wonka. Mishu are senzatia ca e scos dintr-o poveste de Andersen. Culmea e ca la coborare aflam ca povestitorul chiar a dormit pe aici cateva nopti in 1886. Pena = castele puse unul peste altul, trecute unul prin altul. Numai poarta de intrare inseamna vreo 5 porti suprapuse. Amalgamul de stiluri si bogatia de elemente ramane, printr-o minune, departe de kitsch.

      Urmeaza Castelul Maurilor de pe un deal vecin. Un zid inca in stare buna pe care te cocoti din ce in ce mai sus pentru o panorama asupra regiunii si pentru niste poze zoom-ate ale Penei. Lumina nu mai e grozava, ne multumim cu putin.

      Tarziu & intuneric. Ne aducem aminte ca n-am prea mancat azi si coboram in central orasului. Cateva stradute cu marfa de artizanat, magazine de dulciuri deja inchise, maine nu scapa, si restaurante. Incerc un cod in sos tomat, notat in meniu ca specialitatea casei. Desertul - specialitatea Sintrei, queijadas - il luam acasa. La fel si o sticla de vin. Nu de alta, dar de o saptamana n-am mai vazut un film si la cazare avem 4 canale pay. Nedublate.

Ziua 7

     M-am trezit in oracaieli de broasca la 5 dimineata - poftim avantaj la o cazare direct in sanul naturii. Pe Mishu au ciugulit-o papagalii, au lasat-o la propriu fara o bratara facuta de nepoate si fara un nasture de la camasa. Dincolo de asta cazarea a fost geniala – 100% verde. Coboram de pe dealul pe care stam in Sintra si luam un autobuz micut pentru Parque si Palacio Montserrate. Locul asta inseamna vreo 30 de hectare de gradini ingrijite brici unde mai multe generatii de proprietari au aclimatizat cu succes plante si arbori din toata lumea. Extra-bonusul e palatul renovat recent cu 1 milion de euro. Imaginile din 2007 sunt ale unui loc decazut complet, revenirea de azi este absolut spectaculoasa.

     Acelasi sofer ne lasa pe drumul de intoarcere la Quinta da Regaleira - vila si gradinile unui comerciant plin de bani facuti din cafea poreclit Monteiro dos Milhoes (Moneybags Monteiro). Executia proiectului a durat 12 ani si a apartinut arhitectului italian Luigi Manini. O nebunie ce-si atinge punctul culminant intr-un turn / put de peste 30 de metri inaltime care leaga zona superioara de cea inferioara a proprietatii printr-o scara spiralata. Pentru tot ce inseamna Sintra incaltarile comode si hainele de tavaleala sunt mai mult decat recomandate.

     A doua jumatate de zi ne punem in miscare. Inapoi pana la Estacao da Oriente unde suntem deja ca acasa - liniile la nivelul doi, casa de bilete la nivelul unu, strada si magazinele la nivelul zero. Si de aici intercity-ul catre Porto. La 210km/h, stand cu spatele catre directia de mers, trenul asta reuseste sa-mi infunde urechile si sa ma ameteasca. Ce-i drept in 2 ore si un sfert facem un salt de vreo 300km. In Porto dam peste un proprietar de apartament agitat si zglobiu. Dupa ce ne freaca la cap cu cat de bun e apartamentul lui - desi se vede pe mutrele noastre ca nu vrem decat cale libera catre dus - incepe un discurs hranit de toate teoriile conspirative… cu cei care controleaza lumea, vor depopularea, controlul total s.a.m.d. Ma mananca undeva si-l intreb: bine bine si care e scopul? Buna intrebare! zice el. E clar, habar n-are. Se chinuie un sfert de ora, nu ma convinge mai deloc, dar ne despartim prieteni.

     Ziua 8

     Cum sa alergi o zi intreaga prin Porto.  Incepem la 10 fix la o librarie. Nu una oarecare, ci una celebra. Cum n-am voie sa fac poze, Andreea, trebuie sa ma crezi pe cuvant cand iti zic ca sigur ti-ar placea. Au o scara interioara dublu incrucisata care duce la etaj, totul e din lemn, baga muzica grozava in surdina si vand tot felul de albume si carti despre Porto si Portugalia.

 
     Ne facem de lucru prin fata a cat mai multor biserici bine garnisite cu azulejos. Si ajungem si la Se-ul orasului. Un interior cu ferestre meschine si coloane groase care sufoca spatiul. Pai asa se face? Coboram - si Porto e tot pe dealuri - si facem un tur ghidat de 30 de minute in interiorul Bursei. Iarasi fara fotografii, desi sala de receptii construita si bibilita in stil arab m-ar cam corupe la un click pe sestache.

     Tot la vale si ajungem sa dam in Douro. Luam stradutele inghesuite la pas, pozam in ciuda cerului incapatanat innorat si intram intr-o taverna cu aer si scoruri locale. 6 euro jumate portia de somn cu garnitura. Imbatabil. La iesire ne lipim la o coada de oameni si ne suim pe o barca cu care mai demult se transportau butoaiele de vin de Porto. Acum fac intr-o ora un tur pe apa pe sub toate podurile orasului si pana spre gura de varsare a Douro-ului in ocean. Fatadele Ribeirei atrag toata atentia.

     La coborare o luam pe langa toate terasele aliniate frumos si glont pe podul Dom Luis (partea inferioara) traversam apa. Suntem in Gaia, locul unde se fabrica si depoziteaza vinul de Porto. Ca sa fentam drumul inapoi (aka urcatul Ribeirei) luam o telegondola care ne ridica la nivelul superior al podului Dom Luis. Pe aici trec tramvaie si pietoni. Pe jos masini si pietoni. De la inaltimea asta panorama peste Gaia si Ribeira e perfecta, iar in cateva minute suntem inapoi la apartament.

     Ziua 9

     Ultima zi: to stay or not… in Porto? Am alergat atat de tare ieri, incat azi singurele optiuni in Porto sunt tururile prin pivnitele fabricantilor de vin de Porto din Gaia, shopping-ul si leneveala. In schimb… Guimaraes e CCE 2012 (capitala culturala europeana) si la o ora distanta cu trenul. Si calatorul iubeste drumul.

     Suntem la Guimaraes, locul unde s-a nascut Portugalia. N-o spun eu, e scris cu litere de-o schioapa pe un zid din centru. Treaba tine strict de niste evenimente istorice de demult. Dam o roata cam aiurea, in ultima zi mergem doar dupa instinct, si ajungem la castel. Nicio epifanie, doar o colectie de arme cool. Coboram pe stradutele din centru si intram intr-o atmosfera perfect relaxata de sambata. Ochim niste suveniruri - pana acum ar fi fost de carat, acum e momentul ideal - si gasim un loc sa mancam. Chelnerita ne intreaba: English menu? Noi: yes. Ne aduce un meniu si dispare. E de la un cap la altul in portugheza. Cand revine ii spunem ca nu e in engleza. Ea se arata pe sine cu degetul si spune: I English. Toate pacatele sunt spalate cu o portie de cod de vis. Mai dam o runda la o pastelerie de unde luam marfa si pentru acasa. Apoi ne suim in trenul de intoarcere.

     Mi-ar placea sa va zic ca drumul la intoarcere a fost lin si on time. Adevarul e ca TAP obisnuieste sa intarzie si am trait cu senzatia ca vom innopta la Budapesta (aveam conexiune de acolo catre Bucuresti). Am prins avionul spre casa, dar am stat in el o ora si jumatate intr-o furtuna furibunda. ATR-ului nostru cu motorul oprit i se roteau elicele din cauza vantului intr-o veselie. Si tot din cauza bataii sale simteam cum aparatul se tot ridica de la sol. Si dupa decolare au urmat alte runde de distractie: una cu fulgere peste tot, momente in care ma gandeam ce bine ar fi fost sa fi dormit pe aeroportul din Budapesta, si una cu o cadere in gol santoasa si tipete printre pasageri, momente in care nu mai ma gandeam, ci ma rugam.