Muntele Cozia

     L-am luat la misto la inceput - asta e munte? Poate un deal mai maricel. Dar pana la final muntele Cozia a cam scos untul din mine.

     Am plecat cu intarziere - eu confundand statiile de metrou Lujerului si Pacii. Autostrada glont, pana la Valcea clasic - mai prinzi cate un camion pe coborare si stai in dorsalul sau cat e nevoie - apoi inca vreo 30 de km pana la manastirea Turnu, locul de unde incepea traseul nostru pe banda albastra. 

     Dupa 45 de minute de urcus sustinut, cu inima batand ca toba pe ritmuri de samba, eram gata sa capitulez. Ma gandeam asa: cand ajungem la manastirea Stanisoara ma pun pe un somn grozav si cand se face dupa-amiaza ma rostogolesc inapoi la masina. Un sfert de ora de mers mai tarziu, mai mult in plan, si organismul se reglase. Pana la Stanisoara eram deja in forma maxima. 

     Asa ca i-am dat mai departe spre cabana Cozia, pe aceeasi banda albastra. Oficial 3 ore -3 ore si jumatate, noi am fost acolo in 2 ore si 45. De sus panorama e frumusica. Evident un dulau mare a iesit in intampinare, schema clasica cu bucatica de sendvis functioneaza si suntem best buddies. Intram in cabana, liniste. Ahooo, ahooo! Liniste. Intr-un final apare cabaniera. Tinerica, dragutica, Tudor avea sa remarce fara verghieta. Pe panou citisem 5 ore pana jos pe banda rosie. Nu tocmai incurajator avand in vedere ca era deja 15:45. Cabaniera insa ne incurajeaza: nu-s 5 ore, faceti vreo 3. Cum ne miscasem mai bine decat timpul oficial pe urcare, indraznesc chiar sa zic ca in 2 ore jumatate suntem jos. Dar de unde...

     Portiuni bune din traseu sunt nemarcate. Partial motivat - uneori nu sunt copaci sau pietre pe care sa desenezi. Niste stalpi - nu multi, 3-4 - ar fi fost insa necesari si suficienti ca sa nu ajungi sa te intorci din drum si sa incerci, rand pe rand, diversele poteci existente. Am pierdut vreo ora urcand inapoi si cautand marcajul in mai multe randuri. De nervi am sunat si Salvamontul local - asta a fost o premiera - incercand sa primim niste repere care sa ne fie de ajutor.

     All in all, rupti in dinti, pe la 19:30 am auzit toaca de la manastirea Turnu. Am marcat victoria dupa circa 8 ore si un sfert in total. Norocul nostru ca ploaia ne-a ferit, cred ca in Buila-Vanturarita (misto nume, nu?) a dat-o zdravan la un moment dat. Altfel, urzici cat mine de inalte si plin de ganganii de toate felurile. Deh, dezavantajul de a urca de la 400m la 1600m, nu de la 1200m la 2000m. Pentru ganganii am fost pregatit, multumesc Silvia, Autan-ul si-a dovedit competentele. La 24 de ore distanta nu am nici o piscatura vizibila. De la urzici in schimb mi-am luat-o grav. Dar astea fac bine.

Sf. Peste, acum mai aproape de casa

 

     Ieri dupa ce Mara si-a servit masa de fructe in parc in vreme ce ta-su a bifat lista de cumparaturi, am plecat toti trei la Giurgiu. Plecand din sud-est-ul capitalei am iesit repede in drumul national, apoi prin Jilava, 1 Decembrie, Calugareni, Uzunu si ce-o mai fi fost. Drum renovat, multe sensuri giratorii si destule radare prin localitati. Intr-o ora eram in Giurgiu. 

     

     Am taiat orasul in doua, am ocolit o zona inchisa rutierilor in weekend intru desfatarea familistilor plimbareti si am luat Soseaua Portului. Faleza din port are vreo 200 de metri, la un capat cu restaurantul Perla/D'Alexia si la celalalt cu un turn - fost far - si o cladire - ambele transformate acum intr-o autoritate portuara loco. Multe seminte pe jos, semn ca oamenii apreciaza statul cu ochii in peisajul salupelor, slepurilor, barjelor trecand pe Dunare (cam acesta e vocabularul meu specific marcat cu eticheta "barca")... 

     Cativa motociclisti - giurgiuveni si bucuresteni deopotriva - si imaginea unor blocuri bulgaresti - la fel de gri ca alea romanesti, dar aratand bine in soarele verii - pe malul de vizavi al Dunarii.

     Daca ati rezistat pana aici textului meu, ei bine, gata, am ajuns la partea importanta. Partea cu pestele. Primul restaurant cum intri in port pe mana stanga e format din vreo patru cladiri. Pe prima scrie Restaurant D'Alexia, pe a doua Terasa Alexia, pe a treia Restaurant Perla si pe a patra habar n-am ce mai scrie. Cert e ca toate patru tin de acelasi patron si ca vara se intra prin terasa. Apropo, chiar inainte sa intrati, daca va uitati in stanga, veti vedea cum arata si cum se prepara lucrurile in bucataria locantei. Un preview devenit postview in cazul nostru caci abia la plecare am bagat de seama bucataria.

     Duminica la 13:00 si fara vreo rezervare am prins loc pe terasa, la umbra unui copac carui tin sa-i multumesc pentru frunza deasa - un umbrar mai bun decat oricate umbrelute colorate puse una peste alta. Si a urmat defilarea pestilor in diverse forme - ciorba de peste, saramura de crap cu mamaliguta, salau in sos alb cu migdale. Plus niste portii de dulce - tort si parfait. Suparare mare la final cand am realizat ca am uitat de o salata de icre pentru o deschidere de manual. Personal ok, serviciu cu viteza luminii si un peste delicios in fiecare farfurie adusa. Evident legumele mexicane vin dintr-o cutie de conserva made in Indonesia, asa ca feriti-va. Vesela pare din categoria sa fim siguri ca nu ii vine cuiva cheful sa ne lase fara ea. Pentru doua persoane cu doua feluri fiecare plus desert plus bauturi am platit un milion vechi in cap. Deci vom reveni.

Enemy

     Villeneuve dupa o scriere a lui Saramago. La granita intrebarilor sf-ului cu psihologicul si oniricul. N-as putea spune ca l-am prins din prima, e genul de film cu a doua vizionare necesara. Il recomanda atmosfera creata si un Jake Gyllenhaal, in dubla ipostaza, ireprosabil. Vazut la TIFF.

O vedere din Japonia

 

     Acum vreo luna am iesit la alergat cu Tudor. Inainte sa ne despartim, ca si cum si-ar fi amintit un detaliu oarecare, imi zice in trecere: vezi ca saptamana viitoare nu alerg ca sunt plecat. Unde? In Japonia. A spus-o ca si cum ar fi fost vorba de Brasov sau de Giurgiu. Respectand traditia, ar fi fost culmea ca tocmai de la niponi sa nu o respecte, am primit in cutia postala o vedere. Si iarasi surpriza. Ma asteptam la neoane, tehnologie de varf si uberurban. Cand colo... un castel din lemn la lumina lunii. :)

Constatari de la Sibiu (si imprejurimi) in trei

 

     Sibiul este pentru mine undeva intre Sighisoara si Cluj. Are un centru vechi mai putin parfumat de timp decat Sighisoara, dar mai ofertant decat cel al Clujului. Clujul in schimb e mai viu si mai actual fata de Sibiu, care la randul sau bate Sighisoara la capitolul asta. Sighisoara traieste strict din trecut, Sibiul parca dintr-o combinatie de trecut si prezent, iar Clujul mai mult prin azi decat prin ieri. 

     Pe strada o sa auzi germana, romana, maghiara, engleza... Asta e ordinea probabilitatilor lingvistice la Sibiu. Centrul istoric al orasului e inca work in progress. Asa cum era si in 2009 cand am ajuns ultima oara pe aici, asa cum era si in 2006 cand orasul se pregatea sa-si puna straiele de capitala culturala europeana. De unde trag concluzia ca o fi Johannis neamt, dar tot roman e. :) 

     Sibiencele sunt sub clujence. Nu-mi permit sa comentez mai mult, luati-o ca un adevar absolut.

     Sibiul e atractiv si pentru cate lucruri poti face si vedea in jurul sau. Daca la Cisnadioara am mai fost cu alta ocazie, de data asta am urcat pana la Paltinis. Cei 30 de kilometri de la Sibiu si pana in statiune sunt o mini-Transalpina in toata regula - peisaje si viraje included. Parcul Sub Arini inseamna mai multe locuri de plimbare off road decat on, la fel si Muzeul in aer liber Astra unde par sa fi adus resturi de asfalt decopertat din alte locuri. Centrul vechi presupune multa piatra cubica. Concluzie: viata grea pentru carucior, viata buna pentru manduca. 

     Vazutul lucrurilor din masina devine o varianta de luat in calcul in vreme ce gargarita isi serveste portiile de somn de zi nederanjata. Asadar va pot spune ca: Rasinariul arata fain, e colorat, bine intretinut si aglomerat spre claustrofobic cu stradutele lui mici si casele cu porti mari lipite una de alta, iar pana-n Paltinis am trecut pe langa un Arka Parc in care poti face tot felul de giumbuslucuri prin copaci. 

     Tot din seria adaptarii la mersul in trei nici nu se pune problema sa mai iau dupa mine aparatul foto, acumulatori, trepied etc. Mobilul e suficient. Nu mai merge nici cu gasitul unghiului perfect sau asteptatul dupa soarele care sa iasa dintr-un nor. Nici vorba de a second shot. E click & go, cam despre asta vorbim. Asta iti dezvolta inevitabil o serie de calitati. Iti acutizeaza spiritul de observatie, viteza de executie se dubleaza cel putin, iar mecansimele de aparare de tipul strugurii sunt acri sunt tot mai la idemana. Traiasca si aplicatiile de editare foto cu optiuni generoase. Rezultatul? Cateva poze mai intime si mai simpatice decat as fi crezut dupa cele cateva zile petrecute la Sibiu.

Only Lovers Left Alive

     Vampirii - de care isi bat joc zilele astea tot felul de scenaristi, regizori si producatori - primesc un tratament special din partea lui Jim Jarmusch. Rezultatul e o elegie sofisticata.

     Adam traieste in ruinele Motor City-ului, Eve in imbarligaturile Tangerului. Sunt sot si sotie, vampiri ce traiesc de sute de ani - a treia casnicie au avut-o la 1868. Isi cultiva rafinamentul - vestimentar, muzical si culinar - intr-o lume contaminata. I-au botezat pe oameni zombi (ha-ha!). Jarmush nu scrie o poveste pentru personajele sale, ci o stare, castiga multe puncte pentru stil, iar Tilda Swinton e indubitabil un vampir sublim. Soundtrack-ul e cool, dar n-as putea spune ca Only Lovers Left Alive m-a atins in vreun fel.

New York post Hercules

   
      New York dupa furtuna de zapada Hercules. E o poza care a circulat pe twitter, dar din pacate nu stiu cui sa dau credit. Cert e ca mi-a ramas in cap.

Rust and Bone

 

     Drama pur sange semnata de Jacques Audiard a stat pe hard disk o jumatate de an. Fiindca e genul de film de care stiu ca nu ma pot apropia oricand, e nevoie de o stare anume. Si e genul de film care nu-si altereaza catusi de putin efectul indiferent cat timp trece de cand a fost facut. E atat de frust incat ma dezarmeaza complet. 

     Stiu ce inseamna un Audiard de la Un Prophet - un film ale carui imagini mi-au ramas infipte in creier. Nici Rust and Bone nu e departe de asta. E un moment cu Stephanie, v-am spus ca o ador pe Marion Cotillard?, inotand in soare. Frumusetea si durerea unei sirene din viata reala. Sau un alt moment tot cu ea, expresiv si incarcat de sens, reluand comunicarea prin semne cu balenele care o lasasera, intr-un accident nefericit, infirma.

     Lucrand mereu cu o pelicula supraexpusa - fie ca e vorba de soare, fie ca e vorba de zapada si mizand pe o perspectiva onesta asupra invaliditatii prin intermediul relatiei cu celalalt - aici un tip dintr-o bucata care-si castiga banii si din lupte full contact, Rust and Bone mi s-a parut brici pana spre final cand devine cam zmucit si prea simpa pentru gustul meu.

Prisoners

      Thriller meserias de sus pana jos in vena lui Fincher semnat Denis Villeneuve, omul responsabil si pentru Incendies - un film care m-a dat pe spate acum 2 ani la TIFF.

     Poveste care te tine de la un capat la altul ca pe ace, personaje crescute cum trebuie, atmosfera creata si mentinuta la superlativ, un ritm fara cusur, Hugh Jackman si Jake Gyllenhaal la capacitate maxima, niste personaje negative inlantuite si atat de bune incat ai senzatia ca esti intr-un film asiatic, distributie secundara fara greseala. Merita oricand a doua vizionare in cautare de indicii si detalii semnificative. Must see.

3 x Notre Dame

 

O vedere din Maroc

 

     Primita de la Tudor in zilele astea cu vreme mohorata...

      Mi-a adus aminte ca am promis ca ma intorc in Maroc pentru Essaouira, cea pe care n-am vazut-o.

Ernest et Celestine: lumea de deasupra si cea de dedesubt

 

      Acadea vizuala?

     Q.E.D

Magneti si istorii de calatorie: Mongolia

     

     Mongolia nu e genul de tara cu magazine de suveniruri. Mongolia nu e un gen de tara. E cu totul si cu totul altfel. O suprafata nesfarsita, foarte greu spre imposibil de locuit din cauza reliefului si conditiilor climatice, pe care nici macar cele doua mari imperii vecine care o strang intr-o menghina irespirabila - cel rus si cel chinez - nu au putut sau vrut sa o cucereasca. Chinezii au esuat cu cateva manevre etnice, in vreme ce rusii, mai abili, au savarsit un troc util - niscaiva tehnologie gen cale ferata si bloc cu incalzire centralizata contra minereuri despre care nomazii mongoli habar n-aveau cat valoreaza.

     Revenind la Mongolia, cu exceptia capitalei Ulanbator - un mix cu paradoxuri care mai de care mai absurde (vezi cladirea din beton si sticla care sta goala pentru ca proiectantii au gresit calculele structurii de rezistenta si nu poate fi populata), nu prea exista urban in sensul in care intelegem noi termenul. Lucru de inteles atata vreme cat vorbim de urmasii lui Gingis Han, de copii care astazi se intrec calare cu jeep-urile turistilor si de parintii lor care se zbat intre traditionala viata libera si un loc de munca la patron. 

     Si totusi, intr-un colt de ulita desfundata a Tsetserleg-ului, habar n-am daca fix acolo, dar denumirea asta e pur si simplu prea simpatica ca sa nu o folosesc, am gasit cateva suveniruri. Iurte sub forma de magneti si de mici obiecte decorative. Nu am vreo fixatie sa iau magneti de peste tot pe unde ajung, dar iurtele astea, micute, simpatice, facute manual din lana, erau amintirea perfecta pentru salbaticia Mongoliei. Atat timp cat nu poti lua cerul cu tine. Si nici caii sau fermele cu iaci. 

Vila Leonida

 

     Erau vremuri cand o cazare insemna pentru mine doua lucruri: un pat si un dus cu apa calda. In timp pretentiile au crescut la trei lucruri: patul, dusul si wifi-ul. De acum insa calatoriile se fac in trei asa ca, cel putin pentru o perioada buna de timp, cazarea o sa fie un pic mai pretentioasa. La Poiana Tapului am gasit un loc fain, cu terasa la soare, priveliste faina si look traditional.

Colaje: zapada si meduze

 

Susai

Genova

Povestea papucilor marocani

 

     A fost odata ca niciodata... Nu, nu vorbim de o poveste. Va sa zica a fost odata pe cand eram in Maroc. Si am ajuns la concluzia ca toate incaltarile mele sunt complet inutile intr-o tara in care de la 9 dimineata termometrul trecea de 35 de grade. M-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta... oamenii umblau totusi pe strada. Si nu desculti. Asa ca intr-un acces let's go local furibund am zis ca e vremea sa imi cumpar niste papuci marocani din bazarul din Jemaa El Fna. 

     Au urmat cateva ore de plimbat ursul de la o taraba la alta. Cei care ma cunosc, stiu cat urasc asta. Stiam ca trebuie sa-i scot la sub o treime din pretul cerut, dar nu stiam ca pentru asta era necesar un intreg balet de argumente si contraargumente. Unele rationale - legate de materiale, cusatura, rezistenta etc, altele complet irationale - de la cele legate de afacerea de familie mostenita din tata in fiu si pana la clientii satisfacuti de peste mari si tari. In fine, istovitor proces, dar pana la urma i-am luat. 

     Piele vopsita visiniu, talpa elastica, usori si racorosi, perfect adaptati pentru Maroc. Au urmat apoi inca cinci veri in care nu m-am putut lipsi de ei. S-au plimbat cu mine peste tot pe unde am umblat. Si am umblat. S-au murdarit si s-au zgariat, li s-a dezlipit talpa, le-am lipit-o in mai multe randuri, dar nu am putut niciodata sa renunt la a-i purta. Cu un lucru a avut dreptate marocanul care mi-a vandut: sunt al naibii de comozi. Daca ii incalt astazi, mai fac asta cand si cand, sunt precum un hipiot batran caruia ii place sa umble rupt in fund. De afara pare greu de inteles - sunt vai de ei, in niciun caz nu dau bine in peisajul tinutelor office - dar pe dinauntru, pe noi doi, pe mine si pe papucii mei marocani, ne leaga prea multe povesti ca se impiedicam in asemenea detalii.

Podul Grozavesti

Podul Grozavesti

Duminica, 21 aprilie, 2013

Jepii mici - Caraiman - Monumentul Eroilor

 

     N-am mai fost pe munte de o eternitate. Cand am intrat pe traseul din Busteni si am vazut un panotaj cu traseu periculos, doar pentru turisti echipati si antrenati, mi-am imaginat ca e o idee buna sa tii la distanta fufele pe tocuri si cocalarii cu pet-ul de bere lipit de mana. Misuna prin statiune si le vin usor idei. Eu aveam bocanci, apa suficienta si eram cat de cat in forma. Cine sa-si imagineze ca dupa 20 de minute un bondar artagos avea sa-si lase acul in genunchiul meu... Daca alaturi de mine si de Tudor ar fi fost si Andrei, sigur stia el o planta cu care sa dau pe genunchi. S-ar fi facut bine numaidecat. Dar fara Andrei... am mers mai departe. Genunchiul s-a umflat. Poate de la intepatura, poate de la efort. Fetelor, daca vreti cardio sau fesieri de fier, Jepii mici va asteapta. Cel mai nasol era cand auzeam galagia confratilor celui care ma piscase. La doua piscaturi n-ar mai fi fost de gluma. 

     Urcam si tot urcam. La un moment dat ne napadesc fluturii si-l intreb pe Tudor, el fiind o enciclopedie bipeda, cat traieste un fluture. Imi raspunde sec: pana il omori. Asadar suntem in creierii muntilor, doar niste straini est-europeni bine echipati ce-am mai vazut in traseu, si eu descopar ca am un partener de calatorie sadic. Super. Soarele ne prajeste. Tudor scoate o sapca si niste ochelari de soare. E cool. Imi dau seama ca nu sunt tocmai bine pregatit. Trei ore mai tarziu imi iau revansa la Caraiman. Doi caini simpatici foc il jeneaza pe Tudor sa manance. Eu imi impart linistit mancarea cu ei. Randul meu sa fiu cool. Pana la Cruce facem 45 de minute cu opriri din 5 in 5 minute pentru fotografii. Dupa ce am consumat jumatate de baterie pentru florile de pe drum, urmeaza sa o consum pe a doua cu panorame verzi, stanci si pasuni alpine si un Busteni vazut de suuuus.

Dor de Portugalia