Mongolia: toata povestea

     De ce? Pentru ca...

     Gingis Han, jeepurile rusesti, tara cu cea mai mica densitate umana, locuri cu poluare 0 deci culori pure, manastiri budiste, stelele asa cum nu le-ai vazut niciodata, salbaticia salbatica, caii, desertul Gobi, iurtele...

     Intro 

     Deschid ochii si vad sute de stele. Ii inchid si ii deschid iarasi. Sunt toate la locul lor, ba chiar s-au mai aprins cateva. Cea mai mare instalatie luminoasa din lume. Deschid si inchid ochii de mai multe ori. Din ce in ce mai lent. Ma droghez cu stele ca sa adorm. Vantul ne mangaie in sfarsit, dupa o zi cu 50 de grade vazute cu ochii mei in termometru. Imi zambeste toata fatza. Zambeste de la sine, eu sunt prea obosit sa-i mai dau comenzi. Restul corpului a ramas inert in pozitia in care l-am pus sa stea in sacul de dormit portocaliu pe care-l am de cand ma stiu. E prima oara cand dorm sub cerul liber o noapte intreaga. Deschid ochii. De data asta larg. In fata mea e masina cu care am pornit la drum - o Lada care se transforma ca-n poveste din martoaga in cal cu stea in frunte si care rezista celor mai nasoale conditii. In spatele ei, in fundal, sunt niste creste de munti, iar de acolo incep de fapt stelele. Care nu se mai opresc. In stanga, cu coada ochiului, vad cortul. Nu-l foloseste nimeni ca s-ar sufoca de viu, iar din spatele lui razbate o lumina puternica. E luna plina. Peste o jumatate de ora o sa ma forteze sa ma intorc spre dreapta ca sa pot sa dorm. Unde in dreapta... sunt Lhamaa - ghida noastra de 19 ani care n-a iesit in viata ei din Mongolia si Bahgii - soferul nostru superstitios si carunt. Dorm deja. Si mai la dreapta sunt iurtele unei familii - 3 iurte, 4 copii, vreo 100 de animale dintre care 2 caini mituiti cu sandwichuri si biscuti pentru ca sa ne asigure si noua protectie. E liniste totala. Revin cu privirea la stele. Inchid ochii. Vise placute, Mongolia.

     Drumul pana acolo 

     Aeroflotul are un personal imbatranit si acru. Stewardesele nu prea stiu engleza si zambetul e strict interzis. Daca le ceri apa plata, iti dau minerala. Sa zici mersi ca n-ai primit suc. Aterizam pe Sheremetyevo. Suntem vreo sapte oameni care n-avem viza de Rusia si vrem transferul catre alt terminal. Stam in fata unor ghisee goale. 5,10, 15,20, 25 de minute. Apare o tanti la 50 de ani, stearsa, dar cu o privire de kgb-ista iesita la pensie. 4 dintre noi sunt verificati si lasati sa treaca. Noi si o tipa care trebuie sa ajunga la Hanoi, in Vietnam, suntem lasati sa mai asteptam. 5, 10, 15 minute. Nu stim ce asteptam exact, pur si simplu asteptam. Tantica revine si ne face semn sa o urmam. Continuarea e de desen animat. O urmam pe kgb-ista, mergem mereu in urma ei, trecem de usi glisante si ocolim terminalul. In cateva randuri ne face semn sa ne oprim in lateral. Ne executam. Ea are de vorbit cu alte agente - fix acelasi profil. Poate e despre siguranta nationala, poate e despre ciorba. Nu vom afla niciodata. Cand ne face semn, revenim cuminti in urma ei pentru inca 200 de metri. In sfarsit... coboram o scara... trebuie sa fie de bine, nu? Mai ne da o pauza si ne paseaza unei alte tipe imbracata cu uniforma Aeroflot. Si ea ne mai lasa 5 minute in standby. Apoi suntem suiti intr-un autocar in care miroase a transpiratie si pipi, nu neaparat in aceasta ordine. Soferul are probabil limita de viteza la 10km/h asa ca ocolirea a 2 terminale dureaza ceva. Am timp sa ma obisnuiesc cu mirosul - ce bine ca simturile se adapteaza! - si remarc picioarele neepilate ale domnitei de la Aeroflot. Are verghieta. Poate asa ii place lui Serghei. Ne dam jos, se deschide o usa, urcam o scara si vedem ghiseele de pass control. Desi pe monitoare sunt multe curse listate, unele cu mentiunea check-in sau boarding, in fata noastra toate ghiseele au un mare x rosu. Sunt inchise. Fata de Hanoi are avion la 19, noi la 20, suntem toti ok, dar ce faceam daca aveam zbor la 14? Am senzatia ca nimanui nu i-ar fi pasat. Ca sa le fac in ciuda, bag dvd player-ul in priza si dau drumul la un sezon de Amazing Race. West rulz! Cam in 20 de minute se deschide un ghiseu si suntem rugati (e prima oara cand suntem rugati ceva la Moscova!) sa facem formalitatile. Dupa pass control mai vine un security check. O comit zambind si intreband ceva. O voce de barbat dintr-un corp de femeie imi raspunde sec. Coboram alta scara si suntem in terminalul din care vom zbura catre Ulanbator. A durat 2 ore si ceva. Ma apuc sa caut o priza. Pe rusi n-o sa-i iubesc prea curand.

     PS. Nici la intoarcere n-a fost mai fun. Incendiile nu sunt o gluma. La aterizare nici macar la 500m altitudine nu vedeai solul, iar aeroportul (interiorul lui) era fierbinte si mirosea a fum.

     Prima minune: cerul 

     Cerul in Mongolia se schimba la fiecare sfert de ora. Matemtatic ai avea nevoie de 4 poze pe ora, deci aproape 100 pe zi ca sa poti sa-l iei cu tine acasa. De unde atata frumusete? Putina poluare inafara oraselor si spatiu deschis enorm. Asa ca il vezi asa cum n-ai facut-o niciodata. Cele mai bune momente, evident, apusul si rasaritul. Totul gratis si sublim.

     A doua: caii 

     Pe geamul masinii vezi o mogaldeata. N-are mai mult de 6-7 ani, calareste fara sha (probabil a invatat sa calareasca in acelasi timp in care a invatat sa si paseasca), loveste pantecele calului neincetat si se intrece cu noi. Daca ajunge prea in fata, trage de capastru ca sa ne mai dea o sansa. Si se intrece iarasi cu caii putere ai Ladei lui Baghii. Mi-a fost suficienta prima zi ca sa ma opresc din numarat caii din Mongolia. Depasisem deja numarul de cai pe care ii vazusem in toata viata mea. Fiecarui mongol ii revin in medie 13 cai. Sunt cele mai iubite, pretuite si fericite animale domestice din tara asta. Si cat de fericite! Nicaieri n-au mai multa libertate pentru ei decat prin intinderiile Mongoliei.

     Caii Takhi 

     Disparut ca specie in libertate inca de la inceputul anilor '70, calul Takhi (cal salbatic, stramos al celui domestic) a avut parte de o revenire de poveste. Gratie unei fundatii olandeze si schimbarii de regim din 1990 din Mongolia, in mai multe rezervatii naturale mongole au fost aduse exemplare Takhi care traiau in conditii controlate in gradinile zoologice si colectiile private din lume - Elvetia, Germania, Australia, SUA. Aproape miraculos, caii n-au avut probleme mari de readaptare la viata salbatica, iar astazi in parcul national Hustai traiesc aproape 200 pe care turistii vin sa-i vada. Niste padurari au grija de ei, dar nici ei nu intervin in ciclul vietii - in fiecare iarna 4-5 cai sunt ucisi de lupii care isi hranesc la randul lor puii. Circle of life, real life.

     Desertul Gobi

     Neasteptat. Doar 3% dune de nisip. In rest suprafete enorme stancoase sau nisipoase, mereu uscate, cu vegetatie din ce in ce mai rara si mai pitica. Locul unde dinozaurii isi faceau de cap in cretacicul tarziu. Locul unde azi paleontologii sapa intr-o veselie si descopera schelete complete sau resturi de oua ale unor creaturi din cele mai inspaimantatoare (cateva mostre se regasesc la Muzeul de Stiinte Naturale din Ulanbator - din pacate n-ai voie sa le pozezi, iar muzeul e in rest un fel de Antipa din anii '80). Gobi - locul unde oamenii au invatat sa traiasca. Tot la iurta, crescand capre si camile, adunand energie in panourile solare. 50 de grade Celsius in termometru. Totul se topeste. Iti torni apa in sapca, ti-o pui in cap, mai iei o gura de apa si inaintezi cateva sute de metri. Repeti treaba cu apa pana cand, in sfarsit, ajungi la dune. 100 de km lungime, din care vezi vreo 10, 12 km latime si 2-3 sute de metri inaltime.

     Lacul Khovsgol

     Supranumele de perla albastra a Mongoliei e pe deplin meritat. 136 de kilometri lungime, pana la 262 de metri adancime si intre 1-2% din rezervele de apa proaspata ale lumii. Am stat pe tarmul de vest, ne-am dat cu kaiakul intr-o dupa-amiaza senina pentru ca a doua zi sa ne trezim in zgomot de valuri. Din cauza vantului lacul se agitase - aveai senzatia ca esti la mare. Doar ca era foarte frig. Fata de Gobi, aici vara e racoroasa, iar noaptea termometrul scade mereu sub 0 grade. Asa ca o pereche de manusi devine foarte utila.

     Lada 

     Suntem intr-o poveste pe tiparul martoaga lui Fat Frumos devine armasar cu stea in frunte. Asa si cu Lada noastra 4X4 cu care am traversat Mongolia. Mai corect spus care ne-a traversat Mongolia. Aparent un harb de masina despre care n-ai fi fost sigur ca te duce pana la coltul strazii, Lada asta s-a luat la intrecere cu Toyotele, caii, Nissanurile si Land Roverele. Si n-a iesit rau avand in vedere conditiile. In desert, la 50 de grade pe plus, Baghii ii turna apa rece la motor. Sfaraia precum oul pus la prajit in tigaie, dar Lada mergea mai departe neintrerupt. Prin trecatorile din nord, pe drumuri forestiere din cele mai nasoale, acolo unde camioanele ramaneau impotmolite in pante exotice, iar stomacul iti venea in cap, Baghii schimba o curea de transmisie, niste ulei si un surub. Cam atat si in fiecare seara ne vedeam ajunsi in tabara trecuta in traseu. Miraculos, am pupat Lada de mai multe ori. Si istovitor pentru ca in Mongolia media de km la ora nu sare de 30. Nu din cauza masinii, ci a drumurilor. Practic cuvantul drum nu e potrivit pentru ce gasesti la fata locului. La asta se adauga lipsa marcajelor, indicatoarelor, semnelor. Fara un sofer cunoscator esti pierdut intr-un labirint de urme ale altor vehicule si indicatii primite din iurta in iurta. Noroc cu Baghii.

     Ulanbator aka UB City

     Ca sa va faceti o prima idee: e locul unde se inghesuie peste un milion de oameni - aproape jumatate din populatia Mongoliei, o tara de cam 7 ori cat Romania ca suprafata. Si cand am zis ca se inghesuie nu e doar o expresie. Pe langa Ulanbator... Bucurestiul nostru atat de injurat e parfum. In UB City culoarea semaforului se respecta optional, se circula haotic si aglomeratiile te ucid lent, dar sigur. La prima vedere arata ca un oras de provinice de la noi, cladiri vechi, obosite, mult gri. Exceptie fac putinele templele budiste scapate de cazmalele sovietice (la vremea aia templele se salvau devenind muzee) si centrul orasului in care vezi cate o piata, un parc, o cladire de sticla. Plus Parlamentul in fata caruia troneaza o statuie masiva de bronz de-a conului Gingis Han despre care am auzit 100 de legende (cea mai dementa despre cum si unde a fost ingropat). Poluarea e in floare, santierele la fel, muzeele subtiri - poate o exceptie e Muzeul de Arta - si peste tot vezi baruri de karaoke si saloane cosmetice. Nu e genul de oras pe care sa-l pui pe lista locurilor de vazut, dar nici nu-l poti evita daca vrei sa ajungi in Mongolia pe calea aerului.

     Recorduri de final 

     3000 de kilometri parcursi in total cu Lada, nicio zi fara sa fi mancat carne de oaie, polul caldurii: +50 de grade in desertul Gobi, prima oara cand am vazut in carne si oase un iac, 80 de ceaiuri baute dintre care 4 sarate (e traditie in Mongolia), turisti nomazi = n-am dormit 2 nopti in acelasi pat, 5 zile fara sa fi vazut un fruct si cand am vazut era la conserva, 3 familii vizitate: toate detineau in iurta ceas de perete pe baterii si televiziune prin satelit!, polul frigului: -2 grade pe malul lacului Khovsgol, 1200 de poze, 15 cuvinte invatate in mongola, 1 joc de carti invatat de la mongoli, cea mai buna masa: supa cu taitei, cartofi si deisgur carne de oaie, prima mea noapte dormita sub cerul liber, 5 temple budiste vizitate, animale domestice si salbatice fara numar, fara numar,... cele mai bune iaurturi si produse lactate ever ever.

Prin praf si vise cu Roxana Valea

   
     Roxana Valea, o romanca cu studii in Italia si job in Elvetia, s-a hotarat in 2003 ca viata traita intr-un job care iti achita facturile nu e suficienta pentru ea. Si a pornit, alaturi de doi britanici pe care nu-i cunostea, sa traverseze Africa de la nord la sud pe coasta de vest. Ruta lor suna cam asa: Maroc - Sahara de Vest - Mauritania - Senegal - Mali - Niger - Ciad - Camerun - Congo Brazzaville - Congo Kinshasa - Angola - Namibia.

     Nu stiu cat de exacta e cartea ei, cat de autentice sunt intamplarile pe care le povesteste. Pentru ca exista momente cand scriitura de calatorie aluneca intr-un condei de povestitor cu fantezie. Sau poate pur si simplu Africa e un continent fantastic. Tot ce pot sa spun e ca foarte rar am gasit volume de calatorii de peste 400 de pagini atat de ofertante. Cu atat mai putin unele scrise in limba romana. De fapt ce mi s-a intamplat e foarte special - m-am trezit ca aman lectura din cauza ca nu vreau sa se termine. Singurul punct slab sunt micile momente filosofice, dar dincolo de ele cartea e dedicata aventurilor prin care a trecut, locurilor pe care le-a vazut si oamenilor pe care i-a intalnit autoarea. Veti spune - ei, si? asta e tot? Da, pentru ca Roxana Valea a dat peste congolezi care studiasera la Stefan Gheorghiu si vorbeau romaneste in inima Africii, s-a suparat cu tovarasi  care au scos bazooka la ei in loc sa le dea o indicatie, a avut de furca cu dune care-si schimba forma peste noapte si in fata carora gps-ul e nefolositor, cu campuri minate si locuri unde localnicii se adunau sa vada pentru prima data Omul Alb. A indurat caldura, frig, ploi mitice, tantari, plosnite, viermi, scorpioni. A refuzat sa dea spaga si a stat pe drumuri blocate. A rezistat maintenant-ului african care inseamna de la cateva minute la cateva zile. A suferit de insolatie si deshidratare. A rabdat si umorul britanic - la inceput fara probleme, apoi din ce in ce mai greu. A cunoscut si bush taxi-urile. Si a mancat un trinughi de branza topita La vache qui rit - vechi de cine stie cand - cu placerea unei cine servite intr-un restaurant cu stele Michelin. Roxana Valea e foarte norocoasa. A vazut Africa.

A fost odata... Moldoveanu

     ... sau bai Andrei, de cand ai plecat in Canada n-am mai facut un munte adevarat. Era sfarsitul verii fierbinti a anului 2008: Franta lua presedentia rotativa a CE, Jocurile Olimpice se tineau la Beijing, Nadal castiga la Wimbledon, iar noi lasam masina la Balea vineri la 10 a.m fix. Aveam o tinta clara: sa urcam pe varful Moldoveanu.

     Si am urcat, am coborat, am urcat,... am urcat, mi-am scuipat plamanii, am urcat, am gasit semnal pe-un varf si mi-am sunat prietena. Da, sigur, totul e bine, peisajul e misto, eeee, merge greu. Dupa aia am mai urcat, am tot urcat, m-am jurat ca nu mai vin altadata, am mancat un baton de ciocolata si niste stafide, am continuat sa urc. S-a lasat ceata. Am ajuns la o cabana. Eram transpirat, ud, infometat. Andrei bea o bere. Eu tanjeam dupa o supa la plic. El nu se grabea cu berea. Un husky statea la intrarea in cabana care n-avea curent. Daca tot aveam timp, l-am pozat. Pe husky, zic. Lipsa curentului n-a fost o problema. S-a intunecat repede, eram rupt de oboseala, iar in sacul meu portocaliu era cald si bine.

     A doua zi am facut varful pe vreme buna si ceata. Mai trecea un nor, mai aparea soarele, mai trecea un nor. La coborare am ales varianta de-a dura pana in usa restaurantului din complexul Capra. Unde chelnerul ne-a anuntat catastrofic ca friptura o sa dureze juma de ora. Ingrozitor, ce sa zic, asteptam!

Iubesc Olanda

     Romanii mustacesc cand aud de Olanda. Se gandesc inevitabil la Amsterdam, cu cartierul sau rosu si cofee shopuri. Nu sunt nici alea de lepadat, dar Olanda inseamna altceva. E prima tara si singura de pana acum in care as emigra. Fata de Germania perfecta, Olanda e imperfect perfecta. Incerc sa va explic cum vine asta. Se zice ca frumusetea nu vine din simetrie, ci din mici asimetrii. Cam asa e si cu tarile astea. Germania e simetrie perfecta, dunga, brici. Lucrurile par gandite si facute de niste indivizi cu probleme la mansarda. Olanda e si ea perfecta, dar isi permite mici "greseli". Olanda e umana.
   
     N-ai cum sa nu-i iubesti oamenii. Sunt sanatosi, bine facuti, sportivi, veseli, preocupati de mediu si traiesc fara sa puna averea pe primul loc. Imi plac femeile. Se machiaza putin spre deloc, se imbraca casual, dar cu bun gust, nu poarta tocuri decat rar si o rup pe bicicleta. Apropo de biciclete, Olanda e patria lor suprema. Aici sunt sanse mai mari sa te loveasca obicicleta decat o masina. Intotdeauna langa o parcare auto se afla cea de biciclete. Plus reteaua de drumuri incredibile bikes only.

      Se zice ca Dumnezeu a făcut lumea, iar olandezii au făcut Olanda pe care au scos-o de sub ape. Cam asa se traduce in cuvinte o realitate unica: 20% din Olanda e sub nivelul marii, iar 50% e doar 1 metru deasupra. Stiu, stiu, se topesc ghetarii, dar pe cat pariem ca olandezii o sa fie bine mersi, in timp ce o treime din Muntenia o sa fie desert in 20 de ani? Deci Olanda musteste de apa la propriu. Canale imense, canale mititele, barcute si barci. O iesire la mare si insule. Mai mult decat multumitor pentru inotatori si feng shui-isti. Spatiul restrans i-a facut pe olandezi maxim creativi cand vine vorba de functionalitatea spatiului si a obiectelor. Prima oara cand am intrat intr-o cladire cu doua etaje am avut mixed feelings. Dar am ajuns sa apreciez cat de bine folosit era fiecare centimetru. Ramane problema scarilor cam abrupte in conditiile in care ai cateva beri la bord.

     Gouden Eeuw. Adica Epoca de Aur in varianta olandeza. Istoria Olandei. O farama de pamant ajunsa imperiu via colonii si avanposturi comerciale. De la New Amsterdam in sudul Manhattan-ului de azi pana la Cape Colony in Africa de Sud. Navigatie, tranzactii bursiere, capitalism. La 1650. No more comment.

      Olandezii sunt green dinainte sa apara curentul eco si portocalii cand tin cu nationala lor de fotbal. Unii spun ca un anume domn Cryuff a reinventat acest sport... Ar mai fi caramida rosie, lemnul morilor de vant, Van Gogh si multi altii, dar mie imi place sa inchei cu mine insumi si cea mai fericita poza din lume.

Zighi

    Partea intai: Vivaldi

     Am mai calcat pe la Sighisoara acum niste ani, in plin festival medieval, si nu mi-a placut. Era aglomerat, se cersea la fiecare colt pentru o bere/o votca, iar din Turnul cu Ceas nu vedeam decat resturi menajere insirate prin toata cetatea. Mi-a trebuit ceva timp sa-mi fac curaj, dar de Paste orasul arata cu totul altfel. Cetatea e golasa – cateva grupuri mici de spanioli si greci plus cateva cupluri boeme - mai curata si numai buna de tras in poze pe zi si pe noapte.

     Turnul cu Ceas, Biserica din Deal, Scara Scolarilor, the works. Cum sarbatoarea a picat devreme calendaristic vremea a fost un risc asumat, dar intampinarea cu lapovita din dupa-amiaza sosirii a intrecut asteptarile. Burdusiti cu ce aveam mai gros am fugit in turn. In mod surprinzator ziua urmatoare a fost o zi Vivaldi. Mult soare, vant prietenos in goana noastra printre dealuri catre cat mai multe din bisericiile fortificate pe care le intalnesti de la Viscri la Biertan. Scurt moment matematic: 300 in toata Transilvania si aproape 50 in zona delimitata de Sibiu, Medias, Sigisoara si Fagaras... Unele sunt declarate patrimoniu UNESCO, asa ca sunt marcate, ingrijite si vizitabile. Altele le ochesti dupa turnul inalt si acoperisul mare, te dai jos si le dai roata. Cele mai ghinioniste sunt abandonate si uitate de lume. La Buzd a fost cel mai tare. Scara de acces inspre biserica fortificata e marcata in mai multe locuri cu “Atentie! Caine rau”. Odata ajuns sus, fiindca nu m-am putut abtine sa nu urc, am dat peste o manea duioasa si peste un miros de friptana semn ca cineva din partile locului se bucura intr-un mod special de ziua de sarbatoare.

     Partea a doua: Cohen 

     Ziua urmatoare a fost Cohen. Gri, cu amenintare perpetua de ploaie, drumuri cu gropi, poze subtiri. Bisericile fortificate incep sa se repete, asa ca dam o fuga pana la Medias. In centrul orasului - Biserica Sfanta Margareta.

     Ne plimbam cat sa constatam ca in a doua zi de Paste Mediasul pare un oras fantoma. La intoarcere ni se face dor de calutii de la Danes asa ca trecm pe la grajdurile unde Rocky, Printesa si Delfis ne trateaza cu dosul fiindca sunt la ora mesei. Evident urechile le sunt gadilate de acorduri de muzica country.

     Dupa excursia asta am ajuns la concluzia ca perceptia mea ca maneaua s-a demodat e total falsa. Iar de la gazda noastra hipersimpatica (pensiunea Citadela) am aflat ca pe langa festivalul medieval, Sighisoara gazduieste timp de zece zile la jumatatea lunii august festivalul Proetnica – un eveniment care celebreaza diversitatea – literara, muzicala, vestimentara si nu in ultimul rand… culinara. Posibil sa ne revedem atunci.

Uzak

     Asa arata coperta unui DVD pe care l-am cumparat din Istanbul. Imaginea asta alb negru m-a hipnotizat, habar n-aveam ce cumpar. Distant (pentru ca asa a fost tradus Uzak) e semnat de Nuri Bilge Ceylan. Tipul asta de a carui existenta nu stiam pana azi, desi are o caruta de premii luate pentru filmele lui, face cam totul: scrie scenarii, regizeaza, filmeaza, produce si distribuie in rolurile principale rude si prieteni sau necunoscuti care i se par potriviti pentru ce are nevoie...

     Uzak are un ritm ucigator de lent, deci e din start accesibil strict unei nise. E eliptic, ceea ce nu-l avantajeaza, dar compenseaza cu o imagine misto. Desi e partial Istanbulul turistic - Eminonu, Karakoy, Podul Galata, atmosfera de singuratate/tristete te apasa la fiecare cadru. Exercitiu de comunicare simbolica - o hamsie se zbate pe asfalt in timp ce toata surorile ei stau cuminti in vasul rosu al unui pescar (care din ele e mai norocoasa de fapt?), jucaria soldat trage la foc automat, o oglinda, un pescarus, tigara de la final... Toate spun povestea unor distante. Intre Yusuf, verisorul venit de la tara si femei. Intre Mahmut, devenit orasean cu acte in regula si intimitate. Intre Yusuf si Mahmut, fiindca cei doi nu se impaca nicio clipa unul cu prezenta celuilalt. Si, pe undeva, a Turciei fata de ea insasi.

Istanbul 8 x 8

     Locatia. Nu stiu cate orase pot sa se laude cu asezarea Istanbulului (doua continente, un golf adanc, o mare mica si o stramtoare), iar americanii au o vorba cand vine vorba de afaceri - Location, location, location.

     Moscheile. Par sa apara de peste tot. Minaretele se inalta catre cer, cupolele se sprijina pe semicupole care se sprijina pe arcade pe langa care trec turisti liliputani. Trei din moscheile din Istanbul apar in cele mai reprezentative 100 de constructii ale omenirii.

     Carnea. De la pestele prins in undita de pe podul Galata si vandut cativa pasi mai incolo direct de pe gratar, la puiul sau oaia prajiti la fiecare colt de strada si serviti in lipie sau mancarurile gatite din restaurante cu pretentii, Istanbulul miroase a carne.

     Sideful. Materialul obtinut din scoici, un soi de pasta de perle, e unul din cele cu care sultanii si-au tapetat palatele. Asta cand au ramas in pana de diamante, alte pietre pretioase si, bineinteles, aur. 

     Mozaicurile. Pereti intregi, de sus pana jos, imbracati obsedant in mozaic. De la modele geometrice simple care se combina pentru a te ameti de cap, pana la scene complexe care spun istorii in toata regula.

     Pisicile. E plin de ele. Corcituri grase, dar foarte respectate - le gasesti in mijlocul moscheilor, avide de o mangaiere din partea turistilor, pisicile sunt stapane absolute peste Istanbul.

     Must see-ul suprem: Hagia Sofia. Arhitectura care iti taie respiratia plus o lectie de istorie la mama ei acasa.

     Extra bonus: lokum. Ca si alte dulciuri (foarte dulci) turcesti, gasesti lokum, adica rahat, de toate felurile, toate formele, culorile si in toate combinatiile posibile.

Preambul la Istanbul

     Mai mult ca sigur ca fotografia de mai jos nu e cea mai reusita imagine a Istanbulului, dar ea contine ceva din esenta acestui oras. E facuta in interiorul Aya Sofya, Hagia Sofia, Sancta Sophia sau Church of the Divine Wisdom. Construita de Iustinian in 537, a fost pana la 1453 un loc de rugaciune crestin. Domul imens, aparent nesustinut, de aproape 30 de metri diametru si imbracat cu milioane de foite de aur, a scapat neatins dupa cucerirea Constantinopolului. Mehmet insusi a ordonat transformarea bisericii in moschee. Atentie, nu distrugerea, ci transformarea ei! Atat de impresionat a fost de frumusetea si unicitatea arhitecturala. Asa a aparut peste crucea veche un model nou care sa incerce sa o altereze, sa-i dea alt sens. Exact asa e si Istanbulul, locul unde estul suprapune vestul, iar cele doua directii coexista in moduri misterioase si magnifice.

Ha caracois

     Pe o terasa, la umbra, o doamna grasa se leagana de pe un picor pe altul si ne aduce incet un bol adanc plin cu melci. E al doilea si nu m-as opri niciodata. Barbatul femeii e cu ochii cat cepele pe noi. Il mira apetitul nostru, al celor care nu ne-am asezat pana nu l-am auzit zicand clar si raspicat Ha caracois. Sau poate ii e teama ca plecam fara sa-i platim... Gandurile mi se misca-n cap in bataia placuta a brizei.

     Scobesc dupa melci prin cochiliile lor mici si ma uit in zare. Cat vezi cu ochii albastru oceanului patat din cand in cand cu alb de ambarcatiuni despre care presupun ca orbiteaza in jurul statiunilor de dincolo de Lisabona. Cascais, unde am mers si noi la plaja, Estoril unde se tine cursa de formula 1... Intr-un colt, undeva departe, se ghiceste Cristo Rei, replica mai mica la statuia lui Isus din Rio de Janeiro.

La momit primavara: Palatul Mogosoaia

   
     Cand soarele apare dupa doua saptamani in care a stat ascuns si topeste zapada pusa dupa 1 martie (sic!), chiar daca sunt doar 4 grade in termomentru, e momentul sa momesti primavara. E nevoie de o destinatie la indemana. La 15 km de Bucuresti, intr-o liniste intrerupta de latrat de caine si note cantate la pian, am gasit Palatul Mogosoaia.

     Construit si detinut de Brancoveni, intrat apoi in proprietatea familiei Bibescu (cativa reprezentanti sunt ingropati aici intr-un cavou), palatul este in prezent loc de concerte, expozitii si ceva turism de agrement sau de ocazie. Sunt de vazut biserica, serele, casa de oaspeti, bucataria, muzeul si, de la exterior, ghetaria. Locul unde pe vremuri, vara, sub stuf, se tinea gheata scoasa din lac pentru a servi nevoilor domnesti.

     Mana cam dardaie pe aparatul foto care cauta sa surprinda geometria locurilor, o matza asteapta cu interes vizitatorii care se inmultesc odata cu trecerea orelor si de peste tot auzi zgomotul zapezii topindu-se... Hai cu primvara!

Locul unde sta ceasul

     Nu e vreo metafora la mijloc. De doua ori am fost in Delta si de doua ori mi s-a oprit ceasul la propriu. Explicatia functionala e ca de fiecare data obiectul cu pricina ramasese fara baterie. Am revenit in civilizatie, am schimbat-o si inapoi la normalitate. La tic-tac-ul sau si la ritmul vietii cotidiene. Pentru cei care nu cred insa in coincidente e clar ca exista o legatura intre Delta si dereglarea instrumentelor de masurat trecerea timpului. Sa fie politica nescrisa "fara zgomote" pe care locul o respecta sau poate e ceva ce tine de apa, despre care chinezii spun ca e ideal sa o ai in preajma casei, sau poate o fi vorba despre borsul de peste... Cert e ca o excursie, de un weekend in masuratoare obisnuita, in salbaticia Deltei are un efect terapeutic garantat: iti curata creierii.