Reteta cumva la moda de pedepsire a unor elite bogate, dar cumva putrede, e pusa in scena in cazul lui The Menu intr-un univers culinar si servita cu un mix pe gustul meu de replici savuroase si momente horror.
-
Am ramas in cap cu Tyler, cel mai ofertant personaj de departe. Inocenta aparenta de la startul filmului e inlocuita treptat si ca privitor te incearca un amestec de soc si sila. Bogatii au viciile lor, bine cunoscute si asteptate, dar Tyler… e altceva. E reprezentantul lumii care aspira la lumea aceea, e unul dintre noi. Iar aceasta aspiratie l-a corupt pe dedesubt intr-un mod infiorator.
ChatGPT incepe sa-i ia painea de la gura lui Google si nu numai. La proiectiile Romina VTM se danseaza din buric si nu numai. Cele doua propozitii de mai sus sunt adevarate si, mai mult decat atat, fac parte din acelasi spatiu si timp. Refugiul meu mental in aceste zile in fata extremelor inconjuratoare a fost aceasta simpatica si profunda carte inspirata din invataturile budiste si zen. Despre natura si despre celalalt. Despre acum si despre asteptari. Despre a o lua de la capat si a lasa deoparte.
Big Panda and Tiny Dragon, James Norbury, Penguin Random House UK, 2021
L-a ochit Mara pe Disney+, iar trailerul ne-a convins sa-l vedem in familie.
Vad o gramada de filme pentru copii despre care nu scriu pe blog, dar Timmy Failure: Mistakes Were Made e clar din alta liga. Scriitura e inteligenta de la un capat la altul, miezul emotional profund, iar finalul l-am gasit surprinzator. Efectele cu ursul, editarea - si ele brici. Iar de pustiul din rolul principal, Winston Fegley, vom mai auzi sigur. E drept ca bugetul a fost ultrageneros, 42 de milioane de dolari (!!!), dar a iesit ce trebuie.
Una din surprizele de Craciun a fost ca Mara ne-a facut cadou, noua - parintilor ei, o carte. A fost cu colegii ei de clasa la Carturesti si fiecare a ales o carte pentru parinti. A tinut secret lucrul asta pana la petrecerea de Craciun atunci cand am primit Libraria din Teheran de Marjan Kamali plus o felicitare cu mesajul:
Romanul a primit deci prioritate zero si s-a dovedit o lectura lejera. E o poveste cu elemente autobiografice care se intinde pe durata a saizeci si ceva de ani. Incepe in Teheranul anilor ‘50 si se termina pe Coasta de Est a Statelor Unite. Si e cu de toate: traditii gastronomice persane, miscari sociale si politice care privite intr-un arc de timp atat de larg nu fac decat sa-si dovedeasca absurdul, secrete de familie care amprenteaza nefast destinele generatiilor viitoare si mai ales... dragoste. O dragoste imensa si neimplinita pentru prea multa vreme. Nu ma mir ca HBO a achizitionat drepturile.
Libraria din Teheran, Marjan Kamali, Editura Univers, 2002
Mara a dat peste ea, sigilata si pierduta prin raftul unde tinem board games-urile. Asa ca ne-am inceput anul citind-o impreuna. Cu cateva paranteze facute de mine ca sa inteleaga un pic universul de dinainte de ‘89. Pentru care fi-mea are surprinzator de multa rabdare, lucru pe care il observasem deja de la Plictisitoare vacanta de vara a fratilor Ratoi, alta lectura cu care ne-am delectat impreuna mai demult si pe care eu am botezat-o Amintirile din copilarie ale anilor ‘80, atat de grozava mi s-a parut.
Povestea zilei depunerii juramantului de pionier e ocazia pentru incursiunea Adinei Rosetti in universul Bucurestiului la finalul anilor ‘80 si vine acompaniata de ilustratiile lui Dan Ungureanu. Comparatia cu Epoca mea de aur a lui Daniel Horia a fost inevitabila pentru mine. Sunt povesti ale acelorasi vremuri si locuri, scrise cumva din aceeasi perspectiva, cea a copilului, si cu acelasi gand: sa se pastreze o memorie a lor. Nu mi-a displacut Intaiul meu cuvant de pionier, dar Epoca mea de aur mi-a placut mult, mult mai mult. In Intaiul... perspectiva copilului nu e asumata pana la capat, simti ca uneori gandeste, vorbeste sau vrea sa dea sens adultul din spate, iar ilustratiile absolut ok, sunt si ele asumate intr-o cheie terna, un soi de nostalgie saracacioasa care tine tot de perceptia ulterioara, cea a adultului si de comparatia atunci v. acum.
Intaiul meu cuvant de pionier, Adina Rosetti, editura Arthur
A fost anul care a inceput cu prima Olimpiada de iarna tinuta numai pe zapada artificiala, in China, si s-a terminat cu o Cupa Mondiala la fotbal jucata in premiera iarna, in desertul din Qatar, sub imense instalatii de aer conditionat. Cam atat poate omenirea.
Dupa 20 de ani Jamaica a fost reprezentata iarasi la proba de bob. V-am spus despre Cool Runnings ca e unul din filmele cu care am copilarit pe vhs? :) Iar Suomi/Finland a luat aurul la hochei masculin, chestie care se tot intampla atunci cand, tot copil, ma jucam eu hochei cu nasturi cam in orice capac de cutie mai zdravana gaseam, dar care nu se intamplase niciodata pana acum in realitate. Pe la mijlocul anului, in NBA, Warriors au avut experienta de partea lor si au mai luat un titlu, de data asta impotriva celor de la Celtics, iar in EPL ultima etapa a fost epica: in minutul 72 City era condusa 0-2 de Villa si titlul era impachetat cu destinatia Liverpool. De Bruyne, capitanul, a intors meciul. Nu-l veti gasi printre marcatori, dar merita statuie. La Cupa Mondiala am trait incoronarea lui Messi in dauna lui Mbappe dupa probabil cel mai frumos meci de fotbal jucat vreodata.
Ar fi putut ca niciunul din lucrurile astea sa nu mai fi contat in vreun fel pentru ca a fost anul in care amenintarile lui Putin au devenit realitate crunta. Rusia a atacat Ucraina. Am trait mai multa anxietate decat in pandemie, tin minte ca intr-o noapte ma paralizase frica urmarind breaking news-ul CNN de la centrala de la Zaporizhzhia in timp ce in paralel cautam prognoze meteo despre cum va bate vantul si filmulete despre what to do in caz de accident nuclear. Au fost multe altele: imaginile de la granita, reportajul acela din Mariupol care mi-a rupt sufletul, ajutorul pe care am incercat sa-l dam asa cum am putut mai bine. La scoala, Mara a avut pentru o vreme colege din Ucraina, iar in parc un mesaj m-a atins:
A fost anul cand am reinceput, cum-necum, sa calatorim. In vacanta de primavara am fost in Mallorca, a fost ca un vis frumos. Am ratat apoi trei calatorii: doua in vara din cauza anularii avioanelor (la Viena si Eindhoven) si una in iarna cand o viroza parca fara sfarsit ne-a tinut departe de Venetia. Am fost vara in Bulgaristan si a fost bine, pe gustul nostru, liniste si pace. Si am fost in Delta, pe langa Mila 23. N-am ajuns pana la Sulina din cauza unei insolatii afurisite, dar ne-am promis ca vom reveni. Toti trei am fost placut surprinsi de salina din Slanic, Prahova. Iar la Corbii de Piatra si Nucsoara ne-am intalnit cu o toamna ca-n povesti si un pic de istorie.
Din tot ce-am citit, nu mult ce-i drept, mi-au ramas in cap Urmele pe zapada si nisip ale lui Gabriel Serban. Iar din ce-am vazut - Gomorra a inchis cu un sezon 5 asa cum trebuie, iar scurtmetrajul Fragmentari vazut la TIFF mi-a ramas cumva agatat in minte. Apropo de TIFF, am fost in formula extinsa, iar Mara a mers la primele ei vizionari in sectiunea Educatiff.
A fost anul cand a nins cu fulgi grasi pe 10 martie in Bucuresti, asa ca... rabdare. Am un filmulet doveditor pentru necredinciosi. Si anul in care am gasit un newsletter bestial care intre timp nu se mai face. Era de la Concordia, iar comentariile ma ungeau la suflet. A fost anul in care am inotat la bazin ca sa alerg mai putin, dar tot mi-am blocat spatele nasol la final de an. O fi contat ca m-am dat de cateva ori si cu kaiakul?
A fost anul in care am constatat cu surprindere ca smochinii devin populari prin gradinile dintre blocuri si in care am muncit si m-am bucurat la nasterea a doua produse de fictiune locale: La Oras si Clanul. In cinematografe a fost anul filmelor romanesti. Pe langa Teambuilding-ul celor de la Global care e aproape de un milion de intrari in cinema, un record absolut, Mirciulica e cocotat in top 10, iar Capra cu trei iezi se afla pe un meritoriu loc 22.
Nu-mi aduc aminte o carte scrisa de un autor roman care sa fi ajuns la urechile/ochii mei atat de tare/mult precum Repetitia pentru o lume mai buna a lui Mihai Radu. Cand am cumparat-o eram decis sa o citesc dintr-o singura lectura. Dar m-a izbit si am luat-o mai incet de nevoie. Lectura in cazul meu nu aluneca usor cand moartea e pe standby in proximitate. Cinismul nascut din harsaielile cotidiene e fix asa cum mi l-am dorit, cateva intamplari sunt isteric de amuzante, iar pumnul in stomac de la final nu l-am vazut venind. O sa citesc si Extraconjugalul. L-am inceput in Bulgaristan, dar nu era vremea lui atunci.
Mihai Radu, Repetitie pentru o lume mai buna, editura Polirom, 2022
De multe ori ma raportez la filme in sistemul "m-a tinut" sau "nu m-a tinut". Si Oameni de treaba a lui Paul Negoescu m-a tinut.
E un film cumva intre lumi. Nici comercial, nici doar "pa pretentii". Are un miez dur despre realitatile romanesti - despre cum ne adaptam la hotie si cum ii suntem partasi fiecare in felul nostru. Dar invelisul este cat se poate de comestibil, poate e exagerat spus comedie, dar pe acolo. Iulian Postelnicu in rolul principal al lui Ilie, politistul satului, e jos palaria. Vine cu un amestec de candoare si inadaptare care ti-l face placut pe cel pe care, din chiar prima secventa a filmului, il vezi protejand infractorii. Pentru mine au fost cateva bube pe poveste. N-as fi lasat momentul in care primarul isi recunoaste fapta in fata lui Ilie, inteleg ca defineste cat de putred e sistemul, dar eu ca spectator m-am detensionat complet afland ce s-a intamplat asa de devreme in film. Si n-as fi pomenit nimic despre trecutul lui de politist la oras decat dupa sau cumva chiar in timpul finalului pentru ca imi seteaza mult prea clar si devreme asteptarile pentru acesta.
Nicicand n-am intalnit o asa toamna ca cea din acest final de octombrie. Absolut intamplator si parca magic.
Drum de doua ore din Bucuresti, Pitesti, Domnesti si urcat apoi spre Manastirea Corbii de Piatra (loc pe care l-am mai vazut in 2009 si despre care am scris atunci aici). Stat la una din cele doua casute din Livada Bunicului. Casoaie, mai degraba. Bonus: balansoar, semineu, pridvor generos. Vinul rosu il adusesem, premonitoriu, de acasa.
Dimineata ieseam cu Mara prin gradina. Ea culegea flori, eu mere. Garden-to-table de manual. Codisoara si Ionel ne insoteau si-si cereau portia de mangaieri. Asa i-a botezat Mara pe cainii despre care am aflat ca sunt de fapt ai unui vecin. Se purtau ca de-ai casei...
Dupa-amiaza faceam cate o plimbare cu oarecare tinta turistica prin satele din apropiere: Manastirea rupestra Corbii de Piatra pe al carei bolovan urias te poti catara, Casuta Albastra si gazda ei plina de povesti, lacul Invartita, cel mai mare lac carstic de la noi, casa Elisabetei Rizea unde poti citi despre rezistenta anticomunista de la Nucsoara si Copacul Crucificat. Singurele probleme de retinut: asfalt pe alocuri in valuri si soferi localnici care traiesc cu impresia ca axul drumului e musai sa fie calarit de ei. In rest…extaz.
Dupa weekend-ul de lansare Teambuilding, a urmat un alt weekend cu o premiera romaneasca: Mirciulica. De fapt cam ploua cu romanesti la cinema in acest inceput de toamna. Weekend-ul acesta a intrat Fara prelungiri, odata cu Mirciulica intrase si Marocco. Cu cateva saptamani mai devreme fusese randul lui Nunti, botezuri, inmormantari si tot asa. Mirciulica si performanta lui insa m-au cam blocat:
Asadar... 73k de bilete vandute si 320k usd incasati! Ceea ce reprezinta o performanta de lansare uriasa (woow!) si un pic inspaimantatoare (yaayks!). Explic de ce.
Daca la Teambuilding ma asteptam sa rupa pentru ca… Global+idee buna+trailer care vinde, Mirciulica m-a luat prin surprindere rau de tot. Am vazut un outdoor pierdut prin oras si mi-a intrat trailerul pe youtube ca reclama platita de doua ori. Ma gandesc ca poate ardelenii vor fi primit mai bine acest produs, dar eu la Bucuresti nu i-am dat sanse. Daca nu ai ce pune in trailer, sarac rau dupa mintea mea, cum sa cred ca a iesit un film ca lumea?
Ca sa intelegeti cat de buna e lansarea lui Mirciulica. In 2022 doar 5 filme au avut un prim weekend mai bun: Teambuilding, Thor: Love and Thunder, Doctor Strange in Multiverse…, The Batman si Jurassic World: Domination. Adicatelea Mirciulica a lansat peste titluri ca Top Gun: Maverick, Minions 2, Morbius, Bullet Train si lista ar putea continua…
Mircea Bravo are o prezenta de vreo sase ani pe youtube unde a strans 1.1m urmaritori. La ultima postare, de prin iulie, o combinatie de Benny Hill cu Mr. Bean, avea aproape de 700k views. Stiu ca a facut si o serie de reclame pentru un brand mare de retail. Si… cam din acest bazin imi imaginez ca si-a adus spectatorii in sala de cinematograf. Ceea ce - si aici ajung la partea inspaimantatoare pentru mine - inseamna ca:
a. cei care obisnuiau sa mai ajunga prin salile de cinema (Romania nu a stat niciodata grozav la consum de film in cinematograf) nu prea o mai fac postpandemie. Chestie care explica consumul redus la general. De ce? Ca streaming, ca obisnuinte, ca micsorarea unor ferestre…
b. in schimb vedetele, influencerii, creatorii de continut sau cum vreti sa le zicem din online dovedesc o putere neasteptat de mare in a aduce public in sala. Daca pe alte meleaguri se traieste in dictatura francizelor, la noi pare ca fara online nu prea se mai poate...
c. exista si optimisti. Cei care spun ca acest public adus de online spre cinema va insemna un consum si pentru restul filmelor. In teorie ii inteleg, dar in cazul de fata, eu sunt mai degraba pesimist. In schimb ma astept, ca ciupercile dupa ploaie, sa vad multe filme cu vedete din online pe marele ecran. Mai putin importante vor fi, din pacate, povestea, felul in care este ea filmata, distributia, valoarea de ansamblu a productiei si tot asa.
L-am vazut si nu mi-a placut. Despre film amestecat cu despre succesul lui, mai jos.
Are un trailer care vinde foarte bine - dupa trailer eu am zis ca vreau sa-l vad. Si niste vizualuri pe care le-am vazut si mi s-au parut bune, adicatelea coerente si facute sa stii la ce mergi. Cineva chiar ma intreba daca e un fel de Hangover. Deci comunicare foarte buna. Are un miez comic bun - corporatiile sunt niste locuri reale si triste deci numai bune de asezat in genul comic. Comedy is truth and pain. Kind reminder-ul s-a rostogolit pana la mine, ceea ce nu e putin lucru. Imi imaginez ca Global a tras pe partea de promovare cu tot ce are si... cam are. Iar la nivel de suprapunere de target, corporatistii sunt fix in orasele mari unde sunt si lanturile de cinematografe si au si obiceiuri de consum care sa includa vizite prin salile de vizionare. Hence o potrivire foarte buna.
Dupa gustul meu filmul in sine e dezamagitor. Povestea e busita rau, mizele nu sunt urmarite ca lumea, eroul nu prea se mai vede, in schimb sunt aruncate tone de personaje trase la indigo (nicio diferenta intre oltenii 1-5, moldovencele 1-5, ardelenii 1-5) si se simte o disperare de a sari dintr-o poanta-n alta. Pentru mine e si prea vulgar. Kind reminder-ul e echivalentul lui “te iubesc” din Miami Bici, are miez si e foarte necesar pentru mk, dar Teambuilding alege constient si raspicat sa coboare mult mai des si mult mai jos. E ostentativ cu plm scris peste tot. E jenant cu capul…, mijlocul…, capatul… Iar din proba decisiva - cea cu paintballul - nu se-ntelege nimic. Oamenii rad vazand personajele la final ca-si cara pumni si picioare, eu nu. Evident e ca reteta functioneaza pentru ca biletele se vand ca niciodata pentru un film romanesc.
Au trecut 9 ani de cand ma minunam de eye candyness-ul primului film cu Ernest si Celestine. O postare de atunci, cu niste capturi, gasiti aici. Iar filmul e disponibil pe Netflix.
In curand - la jumatatea lui decembrie - in cinematografele din Franta va avea premiera un al doilea lungmetraj cu cele doua personaje. Trailerul e delicios, dar pana sa ajunga la noi, intr-un fel sau altul, va mai dura un pic.
Mi-a luat luni de zile sa termin acest volum de calatorii. Si nu din cauza ca ar fi plictisitor, din contra as zice.
E plin de descrieri ale unor specii de plante si animale exotice pe care iti cam vine sa le cauti pe google. Asa ca inaintezi lent, pagina cu pagina. Daca Islanda nu a fost pe gustul autorului si cumva paginile dedicate insulei nu sunt asa ofertate, cu totul altfel stau lucrurile pentru Guiana Franceza, Indonezia, Kenya sau Peru.
Cu partea peruana am avut cea mai mare afinitate pentru ca am fost si noi printr-o parte a locurilor descrise in carte (insemnarile mele sunt aici), dar mi s-au parut la fel de imersive si captivante toate cele scrise de Gabriel Serban.
Gabriel Serban, Urme pe zapada si nisip, Filos Publishing House, 2021
Pe scurt si cuprinzator: Teambuilding este cea mai buna lansare a unui film romanesc ever: 196k de bilete vandute si 4.9m ron, echivalentul a 973k usd incasati.
Pe lung si cu cateva paranteze: cifrele acestei lansari sunt cu atat mai impresionante cu cat piata de cinema in Ro nu se simte grozav. Postpandemia a adus o reducere semnificativa a consumului de cinema si acela anemic. Estimarea mea ochiometrica e -30%. Oamenii s-au invatat sa streamuiasca. Iar weekendul de lansare al TB a fost cea mai buna saptamana ever de la redeschiderea industriei:
Tocmai dIn aceasta stare a pietei n-as fi pariat ca TB bate lansarea lui Miami Bici. Un pic de istorie recenta: fix in buza pandemiei fusese lansat ceea ce eu definesc drept "Dumb & Dumber de Romania pleaca pa Miami". Debut record de 154k spectatori la acea vreme si 552k spectatori stransi in patru saptamani. Apoi cinematografele s-au inchis, asa ca cifrele lui Miami Bici au inghetat. Deci sa vii pe o piata semnificativ mai jos si sa bati semnificativ recordul anterior, asta e o treaba. Daca mai pui si ca vremea a fost senina si calduta, chestie care n-are cum sa ajute consumul… e cu adevarat impresionant.
Curios din fire, m-am dus in urma sa gasesc un start mai bun la box office-ul ro al unui titlu. Orice fel de titlu. Si am ajuns in 2017 cand Fast & Furious 8 lansa cu 366k spectatori. Care FF8 s-a oprit apoi la un total de 683k spectatori. Hmmm, interesanta chestie: lansare bomba, picioare incredibil de scurte… e drept ca peste FF8 a venit Pastele acelui an daca memoria mea inca mai functioneaza.
Si uite-asa ajung si la intrebarea: cat va duce TB pana la final? Eu am fost sa-l vad marti in Sun Plaza. Era avail din jumatate in jumatate de ora - adica avea minim 3 sali dedicate. Exista cerere, deci creste oferta, deci cererea e stimulata la randul ei, curat bucla capitalista. Eu am fost la ora 12. Eu cam asa ajung in cinema. :) Deobicei sala e goala, maxim 5-6 spectatori. Adolescenti chiulangii, un parinte cu copilul, din astea. Acum insa, 20-25 de oameni in sala. Profiluri diferite si mai putin young decat as fi crezut. Lumea a ras (o sa scriu maine parerea mea despre film si despre reteta succesului lui), oamenii au iesit multumiti dupa scanarea mea. Ma astept deci la o a doua saptamana in care sa rupa iarasi si sa bata 196k din weekend-ul lansarii. Apoi insa ma astept sa… cool off… ca nu stiu cum sa-i zic altfel. Pentru ca: nu mi se pare un film pe care sa mergi sa-l vezi a doua oara (vezi Titanic, Avatar sau Tangled) si “balta” are si ea limite. E drept ca nu le stim exact, doar le estimam. Eu zic ca Teambuilding se va opri la un total de 800k.
Indubitabil va fi titlul romanesc cu cele mai mari incasari ever si doar Avatar 2 - lansare la mijlocul lunii decembrie - se va putea opune declararii lui drept numarul 1 la box office in 2022. Pana acum 2022 arata asa:
N-am idee de ce n-am ajuns niciodata pana acum la mina de sare Unirea din Slanic, Prahova. E la mai putin de doua ore de Bucuresti si are un look absolut spectaculos. Bonus: respiri niste sanatate salina si te racoresti pentru cateva ore la o temperatura constanta de 12 grade. Nu e nevoie de echipament de miner ca cel din fotografie, dar hainele groase sunt chiar necesare.
Ideal e sa mergi intr-o zi din timpul saptamanii - drumurile vor fi libere. Noi am fost vineri, iar pe intoarcere, drumul la dus se aglomerase oribil. Ideal e sa mergi intr-o perioada care sa nu fie de concedii tipice la romani - final de septembrie a fost sublim. Nu cred sa fi fost mai mult de 20 de oameni intr-o mina uriasa - incaperile au tavanul la 50-60-70m deasupra capului vizitatorului.
Coboratul in mina se face doar cu niste microbuze. Drumul propriu-zis dureaza un sfert de ora si e destul de accidentat. La asta trebuie adaugat timpul de asteptare de la suprafata. Maxim o jumatate de ora, minim cat se repede se umple microbuzul. In subteran e un spatiu generos unde poti manca ce ti-ai adus de acasa, sunt locuri de joaca, poti citi povestea minei si vedea expuse obiecte de altadata. Sunt si cateva magazine, o expozitie de busturi in cheie istorica nationala si... un planetariu bomba. Eu n-am vazut decat cinci minute dintr-un spectacol, in rest am dormit ca un bebelus in puful oferit, dar fetele erau date pe spate la final.
Acum un an am facut aceasta fotografie. Habar n-am de ce nu am postat-o si pe blog. Poate ca e zoomata si lasa de dorit la calitate, dar e atat de faina ca mesaj si expresiva si cu carlig incat merita locul ei.
La o luna de zile distanta, incerc sa-mi amintesc cum a fost in Delta.
Magnetii pe care i-a pus Mara pe frigider imi spun ceva despre speciile de pasari vazute in plimbarile de pe canale si lacuri. Imi mai vine (prea repede) in minte insolatia cu care s-a ales Mara - posibil de vina sa fi fost multele ore petrecute la piscina. Aceeasi insolatie ne-a intors acasa mai devreme, iar Sulina am amanat-o pentru o excursie viitoare. Si imi mai amintesc si senzatia de balci de la Mila 23.
Citind cartea Mila 23, despre care am scris aici, si vazand cum arata locurile astea circa 40 de ani mai tarziu in plin sezon turistic, mi-a fost greu sa nu ma gandesc ca omul le-a stricat dupa nevoile si mai ales placerile sale. Noroc insa ca e multa, foarte multa, apa. Si asta face bine la caput.
Cand am plecat in Delta, experienta despre care inca n-am scris pe blog, m-am uitat pe raftul meu de carti in cautarea unui titlu potrivit. Nu stiu de cand statea Mila 23 acolo, dar evident se potrivea manusa.
Intamplarile povestite de Dan Ivan au avut un farmec dublu pentru mine. Mai intai pentru ca Delta e o lume deosebita, cu legile, oamenii si istoria ei. Apoi, pentru ca vorbim de anii ‘80, iarasi alta lume fata de cea de astazi. Totusi cartea a venit si cu niste minusuri serioase pentru mine: uneori amintirile sunt reconstruite prea grabit, umorul n-ar trebui niciodata explicat, iar trimiterile la Ceausesti, cu toate supranumele lor, exagerate.
Pana sa mi se stearga complet amintirile, cateva notite dupa experienta din vara asta din Bulgaria.
Unu. Stiti cum ne sfatuiesc economistii sa avem investitiile diversificate? Cam la fel si agentii de turism vara asta. Aveti o calatorie cu avionul? Musai luati urmatoarea vacanta cu masina, incercati poate si ceva pe apa… Nu de alta, dar partea aeriana lasa mult de dorit. Noi am fost dublu ghinionisti: ni s-au anulat doua zboruri, unul la Eindhoven cu wizzair, altul la Viena cu Austrian.
Doi. Paradoxul Vama Veche / Durankulak. Vama Veche, aglomeratie, agitatie, nebunie. Doi kilometri si o granita mai incolo - serenity now. Noi am stat intr-un sat uitat in timp, la Vaklino, sincer va spun ca inafara unui baiat cu bicicleta, nu ne-am intersectat cu nimeni, dar cu nimeni, in tot satul oricat ne-am fatait noi prin zona. Premiza de film horror sau brainwash. La Krapets era cel mai aglomerat, dar si acolo era loc pentru toti. Bulgaria de dupa granita mi-a adus aminte de litoralul romanesc de cand eram eu copil.
Trei. Nu am mers in resorturi sau la all inclusive, ci am fost pe cont propriu. Am gasit o cazare rustica=fara fite, dar cu bucatarie in care am adus provizii de la Lidl-ul din Mangalia, iar cateva mese de seara le-am servit la Shabla Fish & Grill, cam cel mai bine cotat restaurant din zona. Scoicile proaspete si simplu preparate au fost top. Dar nu va imaginati mai mult de atat. Faptul ca nu e populat/turistic vine la pachet si cu unele dezavantaje.
Patru. Am testat multe plaje, toate ok. La Krapets plaja are aproape de doi kilometri (stiu pentru ca am alergat-o) si, desi e lume, stateam suficient de rasfirati ca sa nu imi aud vecinii. Ultimele zile, de weekend, se inmultisera rulotele, iar apa capatase o culoare turcoaz numai buna de fotografiat. La Shabla sau Tyulenovo era si mai putina lume. Arcada de stanci de la Tyulenevo isi merita drumul, iar pentru o dupa-amiaza aquapark-ul de langa Topala isi merita banii.
Cinci. Mai mult de jumatate din turisti sunt romani, dar de platit se plateste in leva. Nu e ca in Balchik unde merge si in lei. Se gasesc bancomate. Cel din centrul Krapets-ului nu ia comision, am aflat de la Silvie, o dam si noi mai departe, de restul habar n-am. Asteptatul la vama poate fi enervant de lung cand se aglomereaza, asa ca faceti-va bine socotelile.
